Ierarhul Huşilor a explicat faptul că măsurile luate de Sfântul Împărat Constantin cel Mare au fost rod al convertirii sale, iar nu efecte ale vreunui calcul politic, creştinii fiind în acea vreme, în Imperiul Roman, o minoritate care nu avea forţa de a genera revolte sau probleme sociale:

„Am intrat în atmosfera de sărbătoare închinată Sfinților Împărați Constantin și Elena.

Întotdeauna, această sărbătoare se potrivește în acest interval de timp binecuvântat, dintre Paști și Cincizecime. Este un interval de timp în care fiecare ne străduim să ne comportăm ca niște oameni ai Învierii.

A fi oameni ai Învierii înseamnă a-ți asuma această responsabilitate să luptăm împotriva păcatului care ne stăpânește, împotriva întunericului care vine în viața noastră.

A fi oameni ai Învierii înseamnă să trăim ca Hristos, Cel care a înviat pentru noi, imprimând în firea noastră umană puterea de a birui păcatul și tot ceea ce ne poate deturna de la calea Împărăției lui Dumnezeu.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena au intrat în memoria liturgică a Bisericii pentru un fapt extraordinar.

Ei au acordat protecţie creştinilor prin edictul din anul 313, de la Milano. Prin acest edict, Împăratul Constantin a acordat libertate creştinilor.

Din punct de vedere numeric, în secolul al IV-lea, creştinii erau foarte puţini, între 5% şi 10% din populaţia întregului Imperiu Roman.

Unii spun că Sfântul Constantin a acordat această libertate creştinilor din raţiuni politice, pentru a menţine unitatea imperiului. Este un argument fals.

Dacă creştinii erau minoritari, un împărat cu viziune politică ar fi avut intuiţia că un număr atât de mic de oameni nu pot face tulburare în imperiu”.

Preasfinţia Sa a descris impactul pe care edictul dat de Sfântul Împărat Constantin l-a avut asupra creştinilor:

„Până la acest edict din anul 313, creştinii îşi trăiau credinţa în catacombe. Erau chinuiţi, persecutaţi, numai pentru faptul că se numeau creştini, pentru faptul că credeau în Iisus Hristos.

Mulţi dintre ei erau duşi în arene, în stadioane, şi erau supuşi la chinuri, luându-li-se viaţa. Aşa avem în tradiţia Bisericii noastre pe martirii care, în marea lor parte, au murit în primele patru secole creştine.

Odată cu edictul Sfântului Constantin din anul 313, creştinii s-au bucurat de protecţie şi libertate. Puteau să îşi facă biserici şi să îşi trăiască credinţa aşa cum o avem moştenire din Evanghelie.

Nu au fost vremuri simple pentru primii creştini, însă poate aveau o credinţă mai puternică decât a noastră.

Ei nu puneau nimic mai presus de Hristos. Nici cariera, nici familia, nici pregătirea lor, nimic nu era mai esenţial decât Hristos. Centrul vieţii lor era Hristos.

Noi le datorăm foarte mult acestor martiri, pentru că şi-au asumat credinţa în Hristos cu maximă responsabilitate. Ştiau în ce cred!

Noi astăzi, din păcate, venim la biserică, dar nu prea mai ştim în ce credem. Nu mai ştim care este rostul Liturghiei!

Din păcate, este o anumită fragilitate în privinţa modului cum ne înţelegem credinţa şi a cunoştinţelor pe care le avem despre credinţa ortodoxă”.

Totodată, Ierarhul Huşilor a îndemnat pe cei prezenţi la o analiză a propriei credinţe, raportată la cerinţele evanghelice şi la modul de vieţuire a primilor creştini, subliniind meritul Sfântului Împărat Constantin în răspândirea creştinismului:

„Meritul incontestabil al Sfinţilor Împăraţi Constantin cel Mare şi mama sa Elena a fost faptul că această deschidere înspre creştini, care erau minoritari, a făcut posibilă răspândirea creştinismului.

A fost un miracol, a fost lucrarea lui Dumnezu. Dintr-o mână de creştini, astăzi întreaga Europă este creştină.

Din păcate, astăzi suntem creştini mai mult cu numele. Nu reuşim să întrupăm în viaţa noastră ceea ce Hristos ne-a învăţat.

Dacă citim Evangheliile şi încercăm să ne supunem unui examen, cât reuşim, noi cei care suntem botezaţi, să împlinim din cuvintele lui Hristos?

Câţi dintre noi avem puterea să ne iubim vrăjmaşii?

Câţi dintre noi ne iubim aproapele ca pe noi înşine?

Câţi dintre noi trăim cuvântul lui Hristos: «Îndrăzniţi! Nu vă temeţi! Eu am biruit lumea!»?

Nouă ne este frică de orice. Câţi dintre noi avem curajul şi credinţa că Hristos ne poate izbăvi de orice pericol? Suntem slabi.

Hristos ne spune: «iubiţi-vă unul pe altul aşa cum Eu v-am iubit pe voi. Dintru aceasta veţi da dovadă că sunteţi ucenicii Mei».

Dacă noi nu ne iubim între noi, dacă nu avem răbdare unul cu celălalt, nu ne putem numi ucenicii lui Hristos.

Câţi dintre noi avem puterea să ne bucurăm atunci când suntem prigoniţi? Domnul ne spune în Evanghelie: «dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni». Dacă suntem ucenicii lui Hristos, şi noi suntem chemaţi să suportăm prigoana, răstignirea, batjocura şi dispreţul lumii.

Meritul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena este că ei au făcut posibilă trăirea credinţei şi în spaţiul public.

Creştinii slujeau pe ascuns, în catacombe. Acestea erau un fel de peşteri, iar ei erau foarte atenţi, păzeau intrarea ca nu cumva să vină păgânii şi să profaneze cele sfinte.

Nu le era simplu. Numai cât spuneau că ei cred în Hristos sau îşi făceau cruce şi deja le era pusă în pericol viaţa.

Începând cu anul 313, creştinii au putut să îşi trăiască credinţa în spaţiul public. Au putut să îşi ridice biserici, să se roage, să nu se mai simtă prigoniţi şi discriminaţi”.

«Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire, rugându-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă uşa cuvântului, spre a vesti taina lui Hristos, pentru care mă şi găsesc în lanţuri, ca să o arăt aşa cum se cuvine să grăiesc. Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt afară de Biserică, preţuind vremea». (Coloseni 4, 2-5)

„Sfântul Constantin cel Mare s-a rugat Domnului să îi deschidă uşa cuvântului spre a vesti taina lui Hristos.

Prin toate măsurile legislative pe care le-a luat în favoarea creştinilor, nu a făcut altceva decât să deschidă uşa vestirii tainei lui Hristos şi, desigur, să se comporte cu foarte multă înţelepciune cu cei care erau păgâni.

În slujbele Bisericii ni se spune despre convertirea Sfântului Constantin că a fost ca cea a Sfântului Apostol Pavel. A văzut, împreună cu soldaţii săi,  pe cer, o lumină în formă de cruce.

În urma acestei vedenii, se converteşte la Hristos şi pune semnul crucii pe toate steagurile de luptă. În felul acesta a biruit împotriva uzurpatorului Maxenţiu. Din momentul respectiv, Sfântul Constantin cel Mare şi-a asumat această protecţie şi dragoste faţă de creştini”.