Un sobor numeros alcătuit din viețuitori ai sfintelor mănăstiri și de la parohii precum și credincioși din mai multe părți ale țării s-au unit în rugăciune la acest popas duhovnicesc ce marchează împlinirea a 13 ani de la trecerea în veșnicie a marelui duhovnic și mărturisitor, Arhimandritul Iustin Pârvu.

În cuvântul de învățătură din cadrul slujbei, Ierarhul Hușilor a făcut referire la starea interioară pe care trebuie să o cultivăm prin participarea la Sfânta Liturghie:

«De aceea vă îndemn eu, cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care ați fost chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii» (Efeseni 4, 1-3)

Am convingerea că fiecare dintre noi, cei care participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, ne străduim să ne adâncim în noi înșine sau, cum foarte plastic se exprima cineva, „săpăm în inima noastră”, cu rugăciune multă, ca să Îl descoperim pe Domnul.

Din nefericire, noi suntem acaparați de cele exterioare. Ne pierdem, ne risipim, trăim într-o degringoladă duhovnicească, pierzându-ne chiar pe noi înșine. Ceea ce este mai trist este că nu conștientizăm acest lucru, că ne-am pierdut pe noi înșine, necăutându-L pe Hristos, Care este în adâncul inimii noastre – fără de Care noi nu ne putem găsi cu adevărat, nu ne putem înțelege cu adevărat. 

Mărturisitorul întru Hristos, Părintele Iustin, are un cuvânt minunat pentru vremurile noastre, în sensul că tendința noastră este de a ne lustrui sinele, egoul, de a-l lăsa să trăiască în expansiune, de a-l lăsa să se desfășoare cu riscul de a-i zdrobi pe cei din jurul nostru, de a-i fărâmița și, desigur, de a ne zdrobi chiar pe noi înșine. Părintele mărturisitor întru Hristos, Iustin Pârvu, ne spune că noi suntem chemați să ne umplem sinele nostru de Hristos, căci atunci este momentul când ne descoperim sinele cel mai adânc. Atunci începe adevăratul respect de sine, atunci începe să se lumineze sufletul nostru și, mai presus de toate, să se înțelepțească. 

În lumea de astăzi, căreia îi facem și noi parte, tendința este de a căuta să punem întotdeauna ego-ul în centrul vieții noastre, să-i zdrobim pe cei din jurul nostru crezând că ni se cuvine acest lucru. Așa se explică faptul că am pierdut din noblețe, din acea aristocrație duhovnicească caracteristică celor care-L au pe Domnul în adâncul inimii lor. 

Un sfânt nu rănește; are fermitate, rigurozitate, dar niciodată nu zdrobește, nu rănește. Dimpotrivă, tămăduiește, vindecă acolo unde este multă durere. Omul sfânt, cel care L-a cunoscut pe Hristos, este atât de absorbit de Acesta, și trăiește cum a trăit El. Practic nu mai duce viața sa. 

Acest lucru ni-l spune și Sfântul Apostol Pavel, că „nu mai trăiește el, ci Hristos trăiește în el”, în adâncul ființei sale. Conținutul vieții lui Hristos este conținutul vieții celui care-L iubește în mod atât de deplin și atât de minunat pe Domnul. Iubirea aceasta preface inima omului. 

Omul în Hristos se adâncește în sine, nu se mai pierde în exterioritatea lumii de astăzi. Dacă ne-am face o evaluare în fața propriei noastre conștiințe, atunci când venim la Liturghie, vom ajunge la concluzia că, de cele mai multe ori, suntem risipiți și atrași de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, decât să ne adâncim în duhul și în puterea slujbei, încât nimic să nu ne mai distragă - nici măcar tendința, care a devenit ca un reflex, de a pune mâna pe telefon pentru a imortaliza ceea ce credem noi că am vrea să imortalizăm. 

Când avem duhul Liturghiei în noi și-l trăim în carnea și sângele nostru, nimic altceva nu mai poate să ne atragă sau să ne acapareze. Vom trăi în această adâncire în Liturghie încât cele câteva ceasuri ni se vor părea ca o clipită, că au trecut atât de repede. 

Dacă ne lăsăm vrăjiți de cele exterioare, ne vom uita din când în când la ceas, ni se va părea că durează mult slujba, că nu se mai termină, și s-a dus duhul frumos al Liturghiei. 

De fapt, noi trăim într-un alt duh, care ne grăbește, un duh care ne împrăștie în toate părțile și de aceea ne chinuim atât de tare. Trăim o stare de sfâșiere interioară și-i chinuim și pe cei din jur cu egoismul și cu mândria noastră. Nu realizăm că comportamentul nostru este o oglindire clară a unui ego pe care îl slujim și pe care l-am transformat într-un idol.

Preasfinția Sa a amintit de un îndemn deosebit de actual al Părintelui Iustin Pârvu, în consonanță cu ceea ce ne învață Sfântul Isaac Sirul:

Părintele mărturisitor Iustin Pârvu ne spune „să ne umplem sinele nostru de Hristos” - atunci începem să-L cunoaștem cu adevărat și să ne cunoaștem pe noi înșine cu adevărat. 

Cuvântul acesta este într-o consonanță deplină cu un cuvânt al Sfântului Isaac Sirul care ne îndeamnă să intrăm în noi înșine:

„Cel ce își simte păcatele lui, este mai bun decât cel ce scoală morții prin rugăciunea lui, când locuiește în mijlocul multora. 

Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său este mai bun decât cel ce folosește lumii întregi prin gândirea lui. 

Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine însuși este mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. 

Din tăcere, din cunoaștere, se naște în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să-ți dea Dumnezeu să simți ceva ce se naște din tăcere.”

În felul acesta ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul, pe noi, cei care suntem în inima Liturghiei, să săpăm adânc prin rugăciune, ca să-L găsim pe Hristos din inima noastră. Să nu ne mai lăsăm vrăjiți de cele exterioare, de nimic din cele de care suntem acaparați, de spectacolul lumii. 

Dumnezeu nu are nevoie de spectacol, ci de o inimă smerită, tăcută, adâncită în rugăciune și dăltuită de prezența harului Său. 

Observați că dacă vă voi vorbi de cineva care are harisma de a învia morții, veți merge înspre acea persoană. Dacă vă voi vorbi de un om inteligent, cu o gândire briliantă, veți merge înspre acea persoană. Dacă vă voi vorbi de cineva care a văzut îngerii, vă veți duce la acea persoană. În contrast, dacă vă voi vorbi de cineva care-și simte păcatele, o să-l ignorați. Dacă vă voi vorbi de cineva care suspină câteva clipe pentru sufletul său, îl veți ignora fiindcă nu prezintă mare importanță. Dacă vă voi vorbi despre cineva care s-a cunoscut cu adevărat pe sine însuși, la fel, nu va prezenta foarte multă atracție. Observați, cu foarte multă ușurință, de care parte înclinăm să mergem. 

Să ne străduim să vedem ce se naște din tăcerea noastră atunci când venim la sfintele slujbe. Noi venim la Liturghie străduindu-ne să vedem ce vrea Domnul să ne grăiască nouă, nu ce am vrea noi să-I spunem Lui. De multe ori ne angajăm într-o poliloghie, Îi vorbim Domnului dar nu-L mai lăsăm și pe El să vedem ce vrea să ne grăiască. Este ceva similar cu cineva care vorbește și nu se mai oprește, iar noi nu mai avem nici măcar o secundă posibilitatea de a interveni cu ceva, cu un gând. Și cât de obositor este acel om care vorbește mult. Poliloghia este catedra slavei deșarte. Așa facem și noi, de multe ori, cu Dumnezeu. Ne tot povestim pe noi înșine, dar nu ne facem timp să alocăm spațiu să vedem pe vrea Domnul să ne grăiască. 

Este ca și cum – desigur, la o intensitate mult mai profundă –, când vedem un peisaj superb, extraordinar, care pur și simplu ne fură privirea, rămânem într-o stare de contemplație și nu am vrea ca nimeni să ne clintească, orice zgomot, cel mai mic, ni se pare că strică din starea de liniște și priveliștea în care ne-am adâncit. La o scară mult mai înaltă, așa ar trebui să ne lăsăm și noi adânciți în Dumnezeu, să-L privim pe Domnul și să fim în starea aceea de tăcere în care să spunem: „Doamne, e așa frumos cu Tine, e așa de minunat cu Tine! Nu mi-aș mai dezlipi ochii de pe chipul Tău! Sunt îndrăgostit de Tine, Doamne și nimic nu mă mai poate smulge din starea aceasta de îndrăgostire lăuntrică! Mi-ai rănit inima și-mi va rămâne inima mea lângă Tine, Doamne!” 

După Sfânta Liturghie a urmat oficierea Parastasului, la mormântul Părintelui Iustin Pârvu, de sub streașina bisericii mănăstirii Petru Vodă.