Mai mult ca niciodată, în anul acesta pandemic, când umanitatea este zguduită de un virus, care ne tulbură sănătatea, viaţa, existenţa, Sfânta Parascheva poartă povara necredinţei, a urii ateiste a progresiştilor din agora virtuală sau reală, a agoniei celor care vor să anihileze orice pâlpâire firavă a credinţei, a celor mândri şi cu reflexe luciferice, care cred în minciuna iluziei lor că o pot carantina pe Sfânta în casa ei. De asemenea, Sfânta Parascheva poartă povara suferinţei credincioşilor, aidoma lui Iov, cărora le-a fost furată, prin argumente şi sofisme elaborate, exact bucuria îmbrăţişării şi întâlnirii faţă către faţă cu cea pe care o simt, în puterea cuvântului, ca fiind „mult folositoarea”.

Iaşiul a devenit pentru câteva zile un adevărat pustiu al Carantaniei, unde Ispititorul a îmbrăcat savuros, fariseic şi ipocrit, nenumărate ipostaze, neţinând cont că bucuria sărbătorii se putea desfăşura în condiţii de respectare, cu stricteţe, a recomandărilor sanitare în vreme de pandemie şi cu încredinţarea că orice creştin, iubindu-şi aproapele, se protejează atât pe sine, cât şi pe cei din jurul său.  Dar, aşa cum deja ştim, sfidarea credinţei nu are nevoie de argumente pentru a se instala. Este nevoie doar de determinare şi, mai ales, de consecvenţă. Peste câteva zile îşi va căuta nestingherit rezidenţă undeva prin Bucureşti.

Dar să nu ne pierdem nădejdea. Sfânta Parascheva, frumoasă prin sfinţenie şi graţioasă prin bunătate, „înţelege umanitatea obosită a zilelor noastre” (Arhimandritul Vasilios), învăţându-ne că bunătatea şi „curăţia  inimii  se măsoară prin iubirea neputincioşilor care se poticnesc”. Şi încă ceva esenţial pentru aceste vremuri tulburi: „un adevărat credincios este un surâs al lui Dumnezeu, o gură de aer curat în ambianţa de plictis şi răutate creată de atâţia doctrinari fanatici” (Paul Evdochimov).

Chiar dacă mulţi dintre noi nu putem merge să o salutăm pe Sfânta Parascheva de ziua ei, aşa cum o facem când ne vizităm prietenii cu ocazia zilelor de naştere sau onomastice, ca semn al dragostei noastre, să o aducem noi pe Sfânta în umila noastră inimă, ca în felul acesta inima noastră să se strămute în duhul plin de nobleţe, de milostenie şi rugăciune a ocrotitoarei Moldovei, cu trăirea profundă că „dragostea lui Dumnezeu ne-a rănit sufletul, iar inima noastră e pârjolită de flăcări; merg înainte slăvindu-Te” (Sfântul Ioan Scărarul).

Sfântă Parascheva, binecuvintează-ne pe noi, pe toţi cei din Vaslui, care vrere am fi avut ca să te cercetăm, să-ţi spunem smerit la raclă rugile noastre, bucuriile sau suferinţele noastre, dar nu putem, pentru că, din păcate, nu am fost înzestraţi cu marele privilegiu, caracteristic vremilor de pandemie, să avem buletin de Iaşi. Îţi promitem că vom medita mai profund la ceea ce atât de frumos a scris poeta Magda Isanos: „Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate/ găsi atâta vreme pentru ură,/ când viaţa e de-abia o picătură/ între minutu-acesta care bate/ şi celălalt – şi-mi pare neînţeles/ şi trist că nu privim la cer mai des,/ că nu culegem flori şi nu zâmbim, /noi, care-aşa de repede murim”.

Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

Pentru manipulatorii de serviciu: cred că există covid-19 (nu a fost nevoie să trec printr-o asemenea experienţă ca să ajung la o asemenea concluzie; credinţa în Dumnezeu şi profesionalismul medicilor m-au ajutat de am depăşit, cu linişte interioară şi speranţă multă, acest moment de încercare din viaţa mea); în egală măsură, cred că există şi virusul ateismului sovietic reciclat, pe care îl vedem că se năpusteşte vehement şi furibund asupra Bisericii Ortodoxe Române, dar fără succes concret asupra dimensiunii interioare a sufletului, pentru că Dumnezeu ne-a hărăzit cu darul imunităţii credinţei atât în vremea comunismului ateu – cel mai cumplit microb al umanităţii secolului al XX-lea – , cât şi în vremurile „omului recent”, multiplicat în diversele tulpini ale progresimului neomarxist contemporan; sunt pentru respectarea recomandărilor sanitare pe vreme de pandemie cu maximă şi responsabilă stricteţe – dovadă stau toate intervenţiile mele scrise încă din vremea stării de urgenţă – , însă fără a trece cu vederea ingerinţele statului în trăirea actului credinţei, care au drept finalitate nefastă lezarea şi limitarea, în mod profund şi discreţionar, a libertatăţii religioase; principala mea raţiune care stă la baza respectării recomandărilor sanitare, nu este obligativitatea lor, ci dragostea faţă de aproapele şi conştiinţa faptului că sănătatea este darul lui Dumnezeu, de care trebuie să avem mare grijă, ceea ce înseamnă mai mult decât orice restricţie impusă; nu am ironizat niciodată virusul, cum tendenţios şi mincinos au transmis haterii din mediul online, ci incapacitatea unora, nu instituţii, de a gestiona lucid şi coerent criza pandemică prin care trecem, precum şi atitudinea de dispreţ faţă de creştinul pentru care dimensiunea spirituală a vieţii este una esenţială; indignarea Bisericii nu este din cauza faptului că cineva ar fi afirmat că moaştele sunt purtătoare de viruşi – noi oricum nu credem aşa ceva – , aşa cum sofisticat încerca cineva să demonstreze acest lucru, ci din cauza faptului că nu a fost chemată la dialog şi cooperare, marcă a oricărei societăţi civilizate, într-o problematică  care o priveşte în mod direct; nu cred nici în negaţioniştii pandemiei, dar nici în panicarzii zeloşi ai covidului, ci în moderaţie, în simţul responsabilităţii şi în respect pentru cei care, prin cercetare ştiinţifică asiduă, prin efortul actului medical, prin politici coerente, eficiente şi pertinente, caută să găsească soluţii pentru a ieşi cu bine din această criză sanitară.