Slujba de înmormântare a fost oficiată la biserica „Cuvioasa Parascheva” din municipiul Vaslui. Numeroși preoți și credincioși s-au alăturat în rugăciune pentru odihna sufletului doamnei preotese Roxana Nicoleta Apostu, soția părintelui Bogdan Apostu, parohul Parohiei Dănești, Protopopiatul Vaslui.

În cuvântul rostit, Ierarhul Hușilor a amintit că Domnul Hristos, prin Învierea Sa, a schimbat sensul morții, pentru că Dumnezeu ne-a creat să Îi fim parteneri de viață veșnică:

„Ne gândim, cu asupră de măsură, la propriul nostru sfârșit. Ne gândim că suntem trecători.

Oricât de mult ne-am agăța de lumea aceasta, va veni momentul în care toți vom capitula.

Indiferent de poziția socială, indiferent cât de bogați sau de săraci, cât de inteligenți sau mai puțin inteligenți suntem, toți suntem egali în fața morții.

Paradoxul morții constă în faptul că atunci când cineva dispare fizic dintre noi, parcă prezența acelei persoane este mai intensă. Referințele noastre la cel care a plecat în lumea veșniciei sunt mult mai frecvente decât atunci când era în viață. Aceasta este taina morții.

Chiar dacă omul dispare din punct de vedere fizic, spiritual rămâne viu în sufletele noastre.

Hristos ne dă încredințarea că toți cei care credem în El nu vom muri.

Moartea este doar o etapă, nu este un punct terminus, nu este o realitate pe care să nu o putem depăși.

Prin Învierea lui Hristos, moartea capătă un alt sens. Este o perspectivă spre o altă lume, lumea veșniciei, a comuniunii cu Dumnezeu.

Ar fi prea trist ca această lume să se încheie exclusiv cu moartea. Dumnezeu ne-a creat ca să fim partenerii Lui de viață veșnică”.

Preasfinția Sa a vorbit despre episodul biblic în care Hristos este întâmpinat de surorile lui Lazăr, cel înviat a patra zi din morți, precum și de modul în care Domnul privește moartea fiecăruia dintre noi:

„Surorile lui Lazăr, Marta și Maria, I-au solicitat lui Hristos să vină degrabă, căci fratele lor, Lazăr, era bolnav. Când Domnul a venit, însă Lazăr murise, ele ar fi vrut, poate, să Îi spună lui Hristos: «Doamne, nu ai venit la timp».

Așa suntem și noi. Domnul a așezat în noi dorul după viață. Ne întristăm când moare cineva, ne supărăm și credem că Dumnezeu ne-a făcut o nedreptate.

Socotelile noastre sunt întotdeauna altfel decât cele pe care Dumnezeu le are cu fiecare în parte. Ne gândim că unii pleacă prea devreme, când ar fi avut în fața lor viața și toate frumusețile ei, și ne supărăm.

Hristos, Biruitorul morții, este Cel care mângâie sufletul fiecărui om care este atins de durerea plecării cuiva în lumea veșniciei, în lumea fără de dor.

Domnul, în fața mormântului lui Lazăr, a lăcrimat. Dumnezeu-Omul plânge pentru fiecare dintre cei care pleacă din lumea aceasta. În felul acesta ne gingășește Dumnezeu.

Oricine pleacă din  lumea aceasta este ca Lazăr, și Dumnezeu se raportează ca față de acela. Plânge și ne gingășește și pe noi care suntem în viață, plânge și pentru sufletul care a plecat acolo de unde și-a luat ființă”.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că preoteasa este îngerul casei unui preot, menționând că, în astfel de momente de durere numai Hristos este Cel care poate să mai ofere mângâiere și speranță:

„Am nădejdea că Hristos este aici, la această prohodire a doamnei preotese, care - spunem noi, după socoteala noastră - a plecat la Domnul mult prea devreme.

Hristos este Cel care ne mângâie. Oricât de bine am stăpâni arta elocinței, niciodată nu vom putea mângâia un suflet îndurerat, căruia îi pleacă cineva foarte drag. Este ca și cum ceva din ecuația vieții noastre dispare. Se creează o disfuncționalitate.

Sunt atâtea legături nevăzute între noi oamenii, pe care nimeni, niciodată nu le poate rupe, nici măcar moartea. De aceea noi ne rugăm și îi pomenim pe cei adormiți, pentru că nimeni nu poate distruge aceste legături.

Sfântul Apostol Pavel ne spune «să nu ne întristăm ca cei care nu au nădejde». Noi ne întristăm ca cei care au nădejde. Sfântul Apostol Pavel nu ne spune să nu ne întristăm deloc. Este în firea omului să simtă durerea atunci când vine acest intrus – moartea - în existența noastră și ne tulbură socotelile.

Dumnezeu să o ierte pe doamna preoteasă Roxana Nicoleta și să îi facă parte de odihna Sa veșnică, iar pe părintele Bogdan, pe cei doi copilași, Xenia și Vladimir, să le dea mângâiere în suflet și putere de a depăși acest moment atât de delicat și de dificil.

Când pleacă o preoteasă din casa unui preot, pleacă îngerul casei. Aceasta o știu cel mai bine preoții”.