Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi și părintele protopop Vasile Lăiu.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre tratatul duhovnicesc alcătuit de Sfântul Ioan Scărarul, intitulat „Scara”, pe care l-a prezentat drept o sursă autentică de împlinire sufletească și de găsire a sensului vieții:

Astăzi este cinstit unul dintre marii asceți și sfinți ai Bisericii noastre, care a trăit în secolul al VII-lea, Sfântul Ioan Scărarul. Lucrarea sa, „Scara”, este o sinteză de spiritualitate, de viețuire în Hristos.

Sfântul Ioan Sinaitul, cel care a fost stareț al Mănăstirii „Sfânta Ecaterina” din Sinai, ne-a lăsat drept metodă duhovnicească, de a ne uni cu Dumnezeu, treizeci de trepte pe care, dacă ne vom strădui să le urcăm, Îl vom întâlni negreșit pe Domnul.

Îl pomenim pe Sfântul Ioan Scărarul pentru a ne aduce în atenție învățăturile sale. Biserica ne invită la un efort de actualizare a ceea ce el a scris, inspirat fiind de Dumnezeu.

„Scara”, extrem de densă în conținutul ei duhovnicesc, este o lucrare care se bucură în continuare de o foarte frumoasă apreciere în rândul celor care doresc, cu adevărat, să se apropie de Hristos, să Îl trăiască în viața lor.

Astăzi este la modă să citim tot felul de cărți cu metode care să ne ajute să ne îmbunătățim sufletul, tot felul de gânduri, de analize ale celor care au scrutat adâncimile sufletului.

Când începem schimbarea propriei vieți, dintr-un cuvânt sau din întâlnirea cu o anumită persoană care are o anumită relevanță pentru noi, simțim nevoia să ne îmbogățim cu viața nouă pe care am descoperit-o. Suntem însetați să înțelegem acele lucruri și căutăm cărți pe care să le citim sau oameni care să ne explice viața în care am intrat.

Este foarte bine că lumea caută asemenea cărți.  Din nefericire, cele care ne împlinesc cu adevărat, care dau un plus de frumusețe sufletului și ne ajută să găsim, cu adevărat, sensul vieții, sunt ignorate.

Una din acestea, care este ca un ghid spiritual pentru noi, cei care ne-am asumat să Îl trăim pe Hristos, este „Scara” Sfântului Ioan.

Ierarhul Hușilor a ales două gânduri expuse de Sfântul Ioan Scărarul prin care acesta descrie, foarte concis, starea sufletească a omului zilelor noastre, oferind totodată și remediul sufletesc cel mai potrivit:

Suntem oameni grăbiți, împrăștiați, risipiți. Trăim mai mult în exterior decât în interiorul nostru.

Nu mai reușim să ne concentrăm, să avem profunzimea trăirii cu Hristos și cu semenii noștri.

Această deficiență este din cauza faptului că ne risipim în cele ale lumii de astăzi și nu mai găsim resursele necesare pentru a ne aduna în noi înșine.

Un om profund, care are lumină în sufletul său, își descoperă propriul sine, intră înlăuntrul său și decide să își grădinărească cel mai bine cele ale lăuntricului său. Acest lucru cere efort.

Este mult mai ușor să ne lăsăm acaparați de cele din afara noastră, decât să stăm înlăuntrul nostru. Această ședere înlăuntrul nostru presupune reculegere, meditație și tăcere foarte multă.

«Adună-ți mintea. Nu iubi să fii văzut. Fii ieșit înspre inima ta, căci dracii se tem de adunarea minții, cum se tem hoții de câini»

În acest text, Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă la unitatea gândurilor.

Din nefericire, noi suntem dispersați în tot atâtea gânduri câte le avem în capul nostru. Fiecare gând al minții rupe o parte a din ea. De aceea trăim starea de confuzie și de neliniște.

Nu ne găsim sensul, nu găsim mulțumire în ceea ce facem, pentru că mintea este împrăștiată în toate părțile.

Când mintea este împrăștiată, și inima este fărâmițată. De aceea nu reușim să trăim starea de unitate a ființei noastre.

De pildă, când suntem puși în situația de a lua o decizie, ezităm foarte mult, este nevoie să cumpănim, tocmai pentru că nu găsim în noi unitatea ființei.

Preasfinția Sa a atenționat că una din sursele permanentei neliniști și împrăștieri interioare este dorința după vizibilitate, după notorietate:

Unul dintre motivele pentru care ne pierdem unitatea interioară și trăim ca niște oameni împrăștiați, este din cauza faptului că suntem ahtiați după vizibilitate.

Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să nu iubim să fim văzuți. Cu alte cuvinte, să nu căutăm să fim în centrul atenției, vizibilitatea cu orice preț și prin orice mijloace.

Să nu căutăm să atragem toate privirile și să punem reflectoarele pe viața noastră.

Omul lumii de astăzi caută, cu orice preț, să fie vizibil. Greu găsim oameni smeriți, care să trăiască într-o stare de anonimat  frumos.

Anonimatul nu trebuie confundat, în niciun fel, cu faptul de a nu scoate la iveală frumusețea și binele. Acestea trebuie puse în lumină, ca să topim urâtul și răutatea, care ne pot acapara.

Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să căutăm să ieșim înspre inima noastră, să călătorim înspre adâncul ființei noastre și acolo să ne vedem pe noi înșine. Numai așa ne vom reuși să ne adunăm, cu adevărat mintea, risipită în noianul de gânduri.

Când un om își găsește unitatea ființei sale, reușește mult mai ușor să facă față tentațiilor care vin de la diavoli. Cel care are mintea adunată și simțurile inimii sale sunt într-un singur loc, este un om fericit, liniștit.

«Cel ce a îmbrăcat plânsul fericit și plin de har, ca pe o haină de nuntă, a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului»

Mulți am vrea să ne râdă sufletul, însă nu poate fi posibil acest lucru dacă ne hlizim prea mult cu trupul. Noi mai mult ne hlizim, batjocorim, calomniem, și, de aceea, nu ne poate râde sufletul.

Sfântul Ioan Scărarul vorbește despre „plânsul fericit și plin de har”. În general, credem că plânsul este asociat cu tristețea, cu durerea pe care o avem în suflet. Însă noi plângem și de fericire, de bucurie. Acest plâns de fericire are în conținutul său iubirea. Plângem de fericire. Este un plâns care are mult har în el. Este ceea ce trăiesc sfinții, atunci când sunt cercetați de harul dumnezeiesc.

Ei își descoperă propriile neputințe, prin lumina harului dumnezeiesc, și plâng pentru păcatele lor.

Plânsul acesta nu este unul care să ne arunce în deznădejde, în depresie, ci este unul care ne înviază duhovnicește. Nu ne putem bucura de acesta dacă ne hlizim.

În mod paradoxal, acest plânsul plin de har ne procură și puterea de a râde cu sufletul.

Am fi mai fericiți dacă am râde mai mult cu sufletul, decât cu trupul. Am avea mai multă lumină. Râsul sufletului are îndărătul său iubirea și tăcerea.