Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Vasile Lăiu.

În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa a făcut referire la unul din momentele premergătoare intrării Domnului în cetatea Ierusalimului, anume gestul Mariei, sora lui Lazăr, de a unge cu mir de nard picioarele lui Hristos:

Biserica ne pune spre reflecție duhovnicească unul din evenimentele legate de viața Mântuitorului Hristos: Intrarea Domnului în Ierusalim.

Poporul care era venit în acele zile pentru sărbătoarea Paștilor, a auzit că Iisus, cu o zi înainte, l-a înviat pe prietenul Său, Lazăr, în Betania.

Această minune a învierii din morți a lui Lazăr a stârnit foarte multă emoție, foarte multă deschidere înspre a-L întâmpina și vedea pe Hristos, Cel care are puterea asupra morții.

Entuziasmul, bucuria intrării Domnului în Ierusalim are drept motivație și combustibil curiozitatea și starea de uimire pe care au avut-o oamenii atunci când s-a răspândit vestea că Lazăr, cel mort de patru zile, intrat în stare de putrefacție, a fost chemat din mormânt și înviat.

Pentru popor era ceva uimitor, nemaiauzit, ceva care depășea rațiunea umană. Unii au venit să Îl cunoască din curiozitate, din respect, din dragoste sau din credință față de Cel care l-a înviat pe Lazăr.

Pasajul evanghelic surprinde atmosfera acestei sărbători. Ni se spune că Domnul Hristos, cu o zi înainte de a intra în Ierusalim și de a fi primit triumfal - cu multă bucurie și cu foarte multă fervoare -, S-a oprit în casa lui Lazăr și a surorilor Marta și Maria. Acolo a luat o cină.

Maria se gândește că este momentul potrivit să verse pe picioarele Lui o litră de nard – un parfum foarte frumos mirositor și foarte scump, care se procura din nordul Indiei -, în semn de dragoste și prețuire pentru Cel care a intrat în casa lor.

În tradiția vremii respective era încetățenit acest mod de a primi oaspeții. Se turna puțin parfum peste capetele celor ce le călcau pragul.

Maria s-a gândit să-L primească pe Iisus Hristos, în casa ei, într-un fel profetic. S-a așezat la picioarele Lui, a spart acea sticlă care conținea un parfum foarte frumos, o litră de nard. Litra era o unitate de măsură echivalentă a 326 de grame. Era un praf ce trebuia amestecat cu lichid și se obținea un parfum foarte frumos.

 Acest parfum, ca preț, era echivalentul muncii pentru un an de zile. Un gram din acel parfum costa un dinar, echivalentul plății pentru o zi de muncă.

Maria, în dragostea și entuziasmul de a-L avea pe Hristos, Cel mai minunat oaspete al casei și al inimii sale, s-a gândit să Îl primească în felul acesta. După ce a turnat mirul de nard peste picioarele Sale, le-a șters cu părul capului ei.

Tot acest comportament era inedit, uimitor și, în același timp, bizar. În vremea aceea era statornicit ca femeile să nu poarte părul despletit, ci întotdeauna prins într-o năframă. Maria are părul despletit, iar gestul ei pare curios și inadecvat.

Ierarhul Hușilor a descris atitudinea pe care Iuda vânzătorul a avut-o față de gestul Mariei, și motivațiile reale ale acestuia:

În urma unei asemenea primiri deosebite, Iuda intervine și are o remarcă: «de ce risipiți nardul acesta? Ați fi putut să îl vindeți, iar din banii procurați să îi ajutați pe săraci. De ce ați făcut risipa aceasta?».

Hristos, în delicatețea Sa, încearcă să îl determine pe Iuda vânzătorul să înțeleagă gestul acestei femei: «las-o, căci ea a turnat acest nard peste picioarele Mele și le-a șters cu părul capului ei, pentru că ea prevestește moartea și îngroparea Mea».

Hristos știa, ca Dumnezeu, că nu va avea parte de o înmormântare așa cum se cuvine. Morții erau îmbălsămați, unși cu mirodenii și apoi erau așezați în mormânt. Hristos nu a avut parte de o asemenea înmormântare. El a fost coborât de pe cruce în taină și pus în mormântul din Grădina Ghetsimani. Abia peste trei zile femeile mironosițe și-au adus aminte că nu a fost îngropat cum se cuvine, conform datinii de a fi îmbălsămat.

Hristos încearcă să îl ridice pe Iuda la un nivel de înțelegere profetic al gestului Mariei. Nu îi reproșează că are o gândire meschină și că face pe generosul atunci când nu este cazul. El continuă, spunând: «pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna».

Acesta este evenimentul care, alături de învierea lui Lazăr, precede intrarea în Ierusalim.

Aceasta era o parte din atmosfera din spatele primirii lui Hristos cu entuziasm. O atmosferă dominată de o gândire meschină – a lui Iuda, care nu este în stare să aprecieze niște gesturi de evlavie și de dragoste.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că atitudinea lui Iuda, de a contesta gestul Mariei, care L-a primit pe Hristos ungându-i picioarele cu mir de nard, se regăsește din plin în cei care contestă dreptul Bisericii de a ridica locașuri de cult, afirmând tendențios că acei bani ar putea fi folosiți în scopuri umanitare:

Regăsim «sindromul lui Iuda» și în lumea de astăzi. S-au multiplicat cei care își asumă comportamentul lui Iuda. El crede că, în obrăznicia și în lipsa lui de dragoste, poate să Îi spună orice lui Hristos.

Consideră că poate să Îi reproșeze lui Hristos, Cel care este Dumnezeu-Om, că nu are grijă suficientă de săraci, de vreme ce îngăduie ca Maria să facă o risipă enormă, cu un parfum foarte scump pe care ar fi putut să îl vândă, și cu banii să facă milostenie.

Găsim asemenea atitudini și în lumea de astăzi.

Pe vremea lui Iuda nu se vorbea de dreptul la liberă exprimare. Nu exista conturat acest drept, la nivel de concept. Astăzi există.

Unii preiau din gestul lui Iuda, crezând că dreptul la liberă exprimare poate fi înlocuit cu vulgaritatea.

Iuda a fost un om vulgar. A vulgarizat și a desconsiderat gestul acestei femei pe care Hristos L-a înțeles și chiar a încercat să îl ajute pe Iuda să priceapă atitudinea femeii.

Și astăzi sunt mulți care au reflexele lui Iuda, reproșând Bisericii că cheltuie bani pentru ridicarea locașurilor de cult: «De ce să ridicăm locașuri de cult, când am putea ajuta pe săraci cu acei bani?» Nu este aceeași logică demonică, ca a lui Iuda?

În virtutea dreptului la liberă exprimare unii cred că pot să rostească orice fel de vulgaritate și pot avea orice fel de comportament cinic, meschin și disprețuitor față de cele spirituale.

Aceștia pun în opoziție cele materiale cu  grija de sărmani, considerând că nu este acum momentul pentru cheltuirea unor bani pentru ridicarea unor locașuri de cult, ci că este mai oportun să se ocupe de sărmani.

Hristos ne învață că este vreme pentru orice lucru. Momentul acela era unul pentru risipa de nard. Venea și vremea pentru a se ocupa de săraci.

Maria Îl iubea foarte mult pe Iisus. Din dragostea față de Hristos se naște și dragostea pentru sărmani. Cine nu Îl iubește pe Hristos, de fapt nu îi iubește nici pe sărmani, nu îi preocupă grija pentru aceștia, ci doar să disprețuiască.

Credeți că cei care sunt așa de grijulii cu banii Bisericii, pentru a fi dirijați în altă parte, îi interesează de săraci? În niciun caz!

Reflexele acestora sunt ca ale unui filantrop socialist. Acesta întotdeauna vrea să facă binele, dar din banii altora. El nu face absolut nimic. Doar impune în chip autoritar, fără să înțeleagă că solidaritatea presupune libertate, nu coerciție și discreditare gratuită.

Sunt atâția «progresiști de serviciu», care au o atitudine foarte disprețuitoare față de Biserică, și îi interesează ce face aceasta cu banii, de ce nu îi ajută pe săraci.

Dacă vor fi întrebați câți bani au dat ei, câți săraci au ajutat, nu vor putea da un răspuns. Au o mentalitate comunistă. Sunt preocupați să fie generoși pe banii altora, iar ei să nu aibă niciun fel de responsabilitate.

Iuda nu știa de comunism, însă toți cei care vor să facă milostenie cu ochii pe banii altora, îl au de model pe Iuda.

Iuda și-a inventat un dușman. O mentalitate comunistă este să îți inventezi dușmani. Atunci când cineva incomodează, nu mai are relevanță ce spune, pentru a intra într-o dezbatere, ci relevant este să îl calomnieze. La fel a făcut și Iuda. A vrut să Îl calomnieze pe Iisus și să transmită mesajul că face o risipă imensă de bani, când ar fi trebuit să se gândească la săraci.

Hristos era cel mai sărac dintre toți. Nu avea casă, nu avea gărzi de corp, nu avea nimic. Avea doar o mână de ucenici, care trăiau din daniile pe care le primeau. Cine era casierul? Iuda.

Sfinții evangheliști spun că acesta mai lua din ceea ce se strângea. Prin urmare, pe Iuda nu îl interesau atât sărmanii cât să mai fie ceva în pungă, de unde să mai poată lua.

Păstrând proporțiile, fără să generalizăm, cei care se uită întotdeauna spre banii Bisericii, au reflexele lui Iuda. Nu sunt sinceri. Sunt meschini. Vor să calomnieze gratuit. În virtutea dreptului la liberă exprimare, ei cred că pot să rostească orice fel de vulgaritate la adresa slujitorilor Bisericii, la adresa lui Hristos.

De asemenea, Preasfinția Sa a vorbit și despre atitudinea oscilantă a oamenilor, care L-au întâmpinat entuziasmați pe Hristos, pentru ca peste doar câteva zile, să își schimbe radical atitudinea:

«A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: "Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei"» (Ioan 12, 12-15)

Aceasta este o parte din atmosfera premergătoare primirii lui Hristos. O altă parte este cea legată de atitudinea oamenilor.

Intrarea Domnului în Ierusalim ne scoate la iveală un popor imprevizibil, care are o credință de circumstanță. Fervoarea și entuziasmul erau generate de faptul că Hristos îl înviase pe Lazăr cu o zi înainte.

Poporul a fost foarte fluctuant în credință. Dovadă că la numai câteva zile, parte din cei care Îl primeau cu toată inima și își așezau hainele în fața Lui și purtau ramuri de finic - semne ale biruinței, probabil că au strigat, în Vinerea Mare: răstignește-L, răstignește-L.

Hristos era singurul lucid, care știa ambianța acestei sărbători: pe de o parte un Iuda preocupat de bani, pe de altă parte oameni imprevizibili, cu o credință de circumstanță.

Hristos își asumă acum starea de smerenie: intră pe un asin, pe un măgăruș. Nu intră ca un împărat, pe un cal, biruitor, așa cum poate se așteptau cei prezenți. Intră în stare de smerenie, aproape surd la osanalele cu care era întâmpinat.

Dumnezeu-Omul știe imprevizibilitatea firii umane, fluctuațiile ei, cunoaște că omul are mai degrabă o credință de circumstanță și că cei de față erau ignoranți – nu știau că intrarea în Ierusalim era împlinirea unei profeții („Bucură-te, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, împăratul tău vine la tine, drept şi biruitor; smerit, şi călare pe măgar (asin), pe mânzul asinei" - Zaharia 9, 9).

Sărbătoarea aceasta are partea ei de lumină, dar și partea ei de tristețe. Oamenii îl vor trăda pe Hristos.

Domnul ne primește euforia, dar știe că este de moment, că nu durează, și că Îl trădăm. Așa suntem noi, oamenii. Ne bucurăm când face o minune în viața noastră, dar apoi uităm. La vreme de încercare, Îl trădăm prin faptele și gesturile noastre.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru diacon pe teologul Ionel Genete, pe seama Parohiei Unțești, Protopopiatul Bârlad.