„Am din fericire drept sprijin pe naşul meu și pe cuviosul Mina. Viaţa de mănăstire (și poartă rasă de când era flăcăiandru) l-a pregătit de minune pe călugăr pentru închisoare și l-a învăţat ceea ce este esenţial pentru a răbda: să ştii să taci, să nu te mire și să nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărât a îndura totul fără a crâcni (fără a cârti zic monahii), cu o egalitate oarbă și încăpăţânată având drept ideal nepăsarea, de nu chiar nesimţirea”[1]

† Ignatie, Episcopul Hușilor

Legat de traiectul biografic al Părintelui Mina Dobzeu, îmi vin în minte, în mod spontan, câteva cuvinte minunate, desprinse dintr-o carte de înțelepciune a Bisericii noastre, Patericul: „Nu poţi fi monah dacă nu devii ca o flacără arzând totul”[2].

Cuvântul acesta cred că acoperă foarte bine conţinutul de viaţă al Părintelui Mina, care a căutat permanent desăvârșirea ca formă de mărturisire a Adevărului trăit în concretul existenţei sale pământeşti.

Părintele Mina a iubit entuziasmul. Întregul traiect al vieții sale a fost ca o flacără. Flacără, entuziasm, fervoare pentru Dumnezeu și fidelitate pentru adevărul Evangheliei. Acestea sunt coordonatele unei biografii dăruite integral lui Dumnezeu. De ce? Pentru că în viaţa Părintelui Mina credința a fost cultivată la o constantă altitudinală, fără sincope, fără intermitențe. În muzică sincopele sunt frumoase, însă în credință ele pot fi fatale.

Părintele Mina a fost, prin atitudine și stare lăuntrică, aidoma Prorocului Ilie. Dacă-l întreabă acum Dumnezeu, în ceruri, pe Părintele Mina: „Ce-ai făcut, Părinte Mina, pe pământ?”, răspunsul lui ar fi: „Cu râvnă am râvnit pentru Tine, Doamne, am crezut în Tine, Te-am mărturisit, fără să mă gândesc la pericolul că pot să-mi pierd și viața. Te-am mărturisit, Doamne, în lumea aceasta care Îți este ostilă; în lumea aceasta în care ar fi vrut meșterii ideologiei ateiste bolşevice să impună secera și ciocanul, dar eu am vrut să arăt lumii Crucea dragostei Tale. Asta am făcut eu pe pământ. Am crezut în Tine și nu am lăsat nimic să se înfiripeze în adâncul ființei mele între mine și Tine, Doamne. Nimic, care să mă deturneze de la calea pe care eu Ţi-am promis-o, atunci când, în fața Sfântului Altar, am zis că Te voi sluji oriunde și peste tot în lumea aceasta, indiferent de condițiile vitrege, de contextul social în care voi trăi”.

De aceea, viața părintelui Mina a fost aidoma unei flăcări care, în ciuda viforniţei, se încăpăţinează să rămână plină de lumină și căldură. Ba chiar incandescentă.

Părintele Mina a iubit lumina. Avea întotdeauna pe buzele sale: „lumină, lumină, lumină”. Am citit îndărătul acestei insistențe duhovinceşti faptul că Părintele Mina deja împlinea, în adâncul ființei sale, cuvântul lui Hristos: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 36). Detesta întunericul moral, pentru că vocaţia sa a fost asumarea deplină a unei vieţi în care claritatea morală și curăţenia interioară să fie constantele permanente ale gândirii și făptuirii personale, dar și ale celor care interacţionau cu el.

Părintele Mina i-a iubit, în mod sincer, pe oameni. Mi-a fost dat să-l cunosc destul de puţin. L-am prins în viaţă doar câteva luni, după ce am început slujirea de episcop la Huşi. În acest interval de timp, am încercat să-i înțeleg trăirea, zvâcnetul inimii sale, pe care îl avea pentru Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz: un călugăr este „depozitarul filantropiei dumnezeiești”, este cel care iubește toată făptura, fără niciun fel de alte gânduri sau criterii de selecție care ne caracterizează pe noi oamenii robi ai celor lumeşti.

Am găsit un cuvânt frumos la părintele Vasilios, starețul de la Iviron, Muntele Athos, care se pliază perfect pe structura şi statura duhovnicească a Părintelui Mina.  În acest cuvânt ni se spune ce înseamnă să fii monah autentic. Părintele Vasilios, întâlnindu-se cu călugării dintr-o obște mănăstirească, i-a întrebat: „nu-mi spuneți cât de mult postesc călugării, câte ceasuri durează rugăciunile lor. Altceva mă interesează. Este cineva printre ei, chiar printre cei mai înaintați, care poate înțelege umanitatea obosită a zilelor noastre, care poate mângâia pe cei ce suferă? Este cineva care poate elibera pe cei căzuți în cursele vrăjmașului? Dacă este cineva care poate da pace semenului său, care-l poate face să ajungă să iubească viața, să se bucure și să mulțumească lui Dumnezeu, acest lucru va arăta că este înaintat duhovnicește”[3].

Prin  rugăciunile şi sfaturile, pe care le-au primit toți cei care au alergat la mănăstirea din cetatea istorică a Hușilor, Părintele Mina s-a înscris foarte bine în realitatea exprimată de acest cuvânt minunat al părintelui Vasilios.

Îndrăznesc să susţin, cu responsabilă convingere, că părintele Mina a fost unul dintre puţinii care au înțeles și au purtat „umanitatea obosită a zilelor noastre”: te ajuta să îți dai seama ce este sinele și îți arăta cum ar trebui să funcționeze acesta, în conformitate cu ceea ce vrea Dumnezeu.

Prin cuvântul său plin de fermitate, prin atitudinea sa concretă de verticalitate morală, te punea pe drumul regăsirii tale duhovniceşti, unde aveai certitudinea că nu are ce căuta compromisul.

Părintele Mina a iubit simplitatea. Averea sa era: un pat sărăcăcios, câteva cărți și rugăciunea multă, pe care o avea în inimă și pe buzele sale. Nu a dorit mai mult de atât. Era fericit cu aceste lucruri, pe care le avea în chilia lui simplă, dar plină de har. Conform vieţuirii monastice, un suflet puternic este cel care s-a desprins total de tot ceea ce este lumesc şi material: „Fericita Sincletica a fost întrebată dacă neagoniseala este un bine desăvârşit. Ea a zis: «Desăvârşit pentru cine poate. Cine-o suportă suferă trupeşte, dar se odihneşte sufleteşte. Aşa cum hainele aspre se spală bătându-le şi storcându-le, tot aşa sufletul puternic se întăreşte și mai mult prin sărăcia de bună voie»”[4].

Cu siguranţă, în acest în acest punct de nevoinţă monastică putem depista fibra de dârzenie morală și duhovnicească a Părintelui Mina.

Părintele Mina a iubit curajul. Documentele publicate în această carte sunt o probă imbatabilă a curajului constitutiv fiinţei morale și duhovniceşti a Părintelui Mina. Oricine are curiozitatea să răsfoiască cartea, pe care o ţine acum în mâini, va constata cu suficientă limpezime că virtutea curajului era pentru Părintele Mina adevărata și constanta sa busolă lăuntrică. Nu s-a lăsat intimidat sau înfricoşat de ceea ce i s-a spus la un moment dat lui Eugène Ionesco: „O prietenă, citind unele dintre manuscrisele mele, m-a sfătuit insistent să nu-l critic pe Lenin: «Îţi vei face duşmani; o să ţi-i ridici pe toţi în cap»”[5].

Părintele Mina, aşa cum reiese cu intensă pregnanţă din dosarul lui de la Securitate, prin atitudinea sa de rezistenţă inoxidabilă în faţa diavolului roşu, „i-a ridicat pe toţi în capul lui”, pentru că și-a dat seama perfect că „cel mai mare eşec al istoriei contemporane, și cel mai tragic, a fost comunismul”[6].

Nu cred că greşesc dacă afirm faptul că virtutea curajului a fost una dintre cele mai „longevive” atitudini ale Părintelui Mina. A fost de aceeaşi vârstă cu existenţa sa pământească: 97 de ani. S-a născut cu curajul în genele sale spirituale. Și nu a fost un curaj intermintent, ci unul rectiliniu, de durată. Până la ultima sa suflare. Cuvintele despre curaj ale ucenicului său, Părintele Nicolae Steinhardt, i se potrivesc în chip minunat: „Mucenicii, anticipând cuvintele lui Saint-Just, au confirmat cu mult înainte de revoluţia franceză  spusa că împrejurările nu sunt grele decât pentru cei care se dau înapoi din faţa mormintelor lor. Ei, mucenicii, nu s-au dat înapoi, ba au mers, nu o singură dată, către ele, fără a fi constrânşi, plini de încredere, de voioşie și de hotărâre. Pentru ei n-au existat împrejurări dificile, situaţii imposibile, greutăţi de neînvins. Lor fraza lui Brice Parain, filologul francez din veacul nostru, pare să le fi fost cunoscută: e simplu, dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie frică de moarte. (...) Frica: păcat urât în ochii Domnului; curajul: virtute mult plăcută Lui și consubstanţială situaţiei de creştin”[7].

Credinţa în Dumnezeu, rugăciunea lui Iisus și virtutea curajului au format împreună adevăratul kit de supravieţuire duhovnicească al Părintelui Mina în vremuri de teroare ateist-comunistă.

Consider că aceste calităţi asupra cărora am zăbovit, zugrăvesc cel mai bine statura morală a părintelui Mina și pot fi concentrate în descrierea propusă în titlu:  un om de flacără. Pentru că el însuși căuta, după puterea sa, desăvârșirea în Dumnezeu, mărturisirea credinţei în vremuri de profundă ostilitate faţă de valorile Evangheliei și limpezimea relaţiilor cu oamenii.

Minunat ar fi să-i urmăm calea, povețele, pe care le găsim în scrierile sale. Iar ori de câte ori venim la mormântul, pe care îl găsim la streașina Catedralei din Huşi, unde părintele Mina a slujit și s-a împărtășit până în ultimele zile, să ne gândim că se odihneşte lângă doi episcopi: unul dintre ei, cărturar de mare anvergură – Iacov Antonovici, iar celălalt, un martir – Grigorie Leu, duhovnicul Părintelui Mina.

Putem spune că locul unde odihnește Părintele Mina devine astfel un simbol al nevoii de mărturisire, de martiraj și un impuls natural, așa cum l-a avut și dânsul, în a vorbi deschis și pe neocolite despre credinţa în Dumnezeu. Poate nu la nivelul şi la amploarea cu care a făcut-o Părintele Mina, dar cu siguranţă la fel de conştienţi de importanţa capitală de a ne angaja, în chip responsabil, în demersul frumos și plin de nobleţe al păstrării şi consolidării identităţii noastre spirituale, culturale şi româneşti.

De asemenea, sperăm că această carte va constitui un instrument necesar și indispensabil pentru cunoaşterea completă a biografiei unuia dintre cei mai prolifici monahi intelectuali ai Bisericii noastre: evreul convertit la Ortodoxie, Părintele Nicolae Steinhardt, ucenicul Părintelui Mina Dobzeu.

Tragem nădejde vie că paginile acestei cărţi vor constitui o perfuzie de curaj în favoarea unei şi mai intense și constante mărturisiri a valorilor tradiţionale pentru toţi cei care, la 30 de ani de la destrămarea cortinei întunericului moral al comunismului, (încă) opun rezistenţă totalitarismului  neocomuniştilor contemporani, deghizaţi în predicatori ai corectitudinii politice; în predicatori ai toleranţei umanist-seculare, care, de fapt, răspândesc, cu sârg, discursul urii și propun desfiinţarea diferenţelor naturale dintre oameni până la omogenitate; în predicatori ai detonării valorilor civilizaţiei creştine și în predicatori ai ideologiei neomarxiste gender fluid, care instaurează idolatria și supremaţia drepturilor de grup și declanşează lupta de clase între sexe.

Considerăm că acest volum de documente, editat cu multă abnegaţie, pasiune și profesionalism de către istoricul Adrian Nicolae Petcu, cercetător eminent în cadrul CNSAS,  de către Părintele Nicolae Cătălin Luchian, preot paroh la Parohia Tomeşti Deal, Arhiepiscopia Iaşilor, și Maria Buțcu, doctorandă din cadrul Universității de Stat din Chișinău,  înlesneşte accesul la biografia mărturisitoare a unuia dintre cei mai iubiţi duhovnici ai României comuniste și post-decembriste din cetatea Huşilor și din toată România.

În egală măsură, le mulţumesc și celor care s-au îngrijit de corectură: Pr. Cosmin Gubernat, consilier cultural și comunicaţii media al Episcopiei Huşilor, Pr. Alexandru Bahnar, referent arhivar al Episcopiei Huşilor și filologului clujean Adrian-Eugen Truţa, secretarul Mitropolitului Andrei al Clujului.

Întăriţi de convingerea că Dumnezeu va binecuvânta această osteneală și o va socoti ca pe o ofrandă adusă în memoria tuturor monahilor, monahiilor, preoţilor și episcopilor martiri ai Bisericii Ortodoxe Române, care au fost prigoniţi pentru că îndrăzneau să creadă într-o realitate tripersonală, transcendentă, dar şi imanentă lumii acesteia, Sfânta Treime; care au fost batjocoriţi pentru că mărturiseau Adevărul Evangheliei; care au fost privaţi de libertate pentru că nu credeau în minciuna satanică ucigătoare de spirit a comunismului și care au fost omorâţi pentru că Îl iubeau pe Hristos, Dumnezeul întrupat, ne exprimăm deplina gratitudine pentru sprijinul acordat tuturor celor care au crezut cu tărie în acest proiect de o mare importanţă pentru istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Române şi au făcut posibilă ieşirea din teascurile tipografiei a acestei cărţi.