În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a relatat momentul, din istoria vechi-testamentară, la care Domnul Hristos face referire în dialogul avut cu fariseul Nicodim:

«Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (Ioan 3, 14-15)

Pasajul evanghelic este un extras din dialogul pe care Hristos L-a avut cu unul din învățații poporului evreu - fariseul Nicodim (consemnat în capitolul trei al Evangheliei după Sfântul Ioan). S-au întâlnit la ceas de seară pentru a împărtăși adevărurile Împărăției lui Dumnezeu, pe care Hristos le-a adus în lume.

În acest pasaj ni se spune că „așa cum Moise a înălțat, în pustiu, șarpele de aramă, și toți cei care se uitau la acesta erau vindecați, la fel, cei care se vor uita la Hristos, Cel răstignit pe cruce, și vor crede în El, vor dobândi viața veșnică”.

Hristos face trimitere la unul dintre evenimentele pe care evreii le-au trăit, în pustiu, în drumul lor spre Țara Făgăduinței.

În Cartea Numeri, capitolul 21, ni se spune că, la un moment dat, evreii s-au revoltat împotriva lui Moise, cel care îi îndruma spre Pământul Canaanului.

Au trăit o criză de credință, reproșându-i lui Moise că „mai bine ar fi rămas în Egipt, unde, chiar dacă trăiau o condiție de sclavi, le era asigurată mâncarea și îmbrăcămintea”.

În pustiu, când au văzut că sunt însetați și înfometați, s-au revoltat, spunând: „mai bine ne lăsai acolo, decât să ni se usuce oasele în pustiul acesta, decât să murim de foame și de sete”.

Dumnezeu S-a întristat, văzând o asemenea atitudine din partea poporului evreu. A trimis șerpi veninoși, drept pedeapsă pentru cei care erau mai legați de cele materiale, decât de credința de a se lăsa în voia Lui, Cel care rânduise ca ei să iasă din Egipt.

Domnul a trimis șerpi veninoși, care îi mușcau pe toți cei care erau în peregrinarea spre Țara Făgăduinței. Văzând că le este pusă, în mod real, viața în pericol – pentru că a fi înfometat sau însetat nu presupunea iminența morții – fiind mușcați de șerpi, în sufletul lor s-a trezit starea de pocăință, de părere de rău.

I-au cerut lui Moise să facă ceva, să nu moară.

Moise, cel care avea o intimitate deosebită cu Dumnezeu, Îi vorbește în mod direct și Îl roagă să îi scape din această năpastă.

Domnul îi spune lui Moise să ridice, pe un stâlp, un șarpe de aramă, iar toți cei mușcați de șerpi, dacă se vor uita înspre acela, își vor salva viețile.

Acesta este contextul referinței pe care Domnul îl face în dialogul cu Nicodim, spunându-i că „precum Moise a înălțat șarpele de aramă în pustie și toți cei care se uitau la el își scăpau viețile, la fel, tot cel ce crede în Hristos, are viață veșnică”.

Preasfinția Sa a vorbit despre relația dintre privire și credință, arătând că crucea înseamnă descoperirea iubirii lui Dumnezeu:

Prin corelația celor două texte, din Vechiul Testament, din Cartea Numeri,  și din dialogul cu Nicodim, din Noul Testament, Hristos ne vorbește despre privire și credință: privirea înspre Cel care aduce tămăduire – Hristos, și, în urma privirii crucii lui Hristos, noi primim viață veșnică.

Din privirea crucii lui Hristos, creștinul capătă profunzimea a ceea ce înseamnă viața creștină.

Crucea nu presupune numai suferință, cum, din păcate, avem tendința de a înțelege.

Vorbim deseori despre „crucea suferințelor” și chiar folosim sintagma, când suntem în momente de încercare: „este crucea mea, nu am ce face” – o formă de resemnare, vecină cu lașitatea; capitulăm când simțim că ceea ce vine în viața noastră ne depășește.

Crucea nu înseamnă numai suferință, ci înseamnă mai ales descoperirea iubirii lui Dumnezeu. Dacă avem puterea de a privi înspre iubirea Celui care este răstignit pentru noi din dragoste desăvârșită, vom dobândi și credința în El.

Deficitul de credință, credința anemică sunt din cauza faptului că încă nu am reușit să înțelegem și să ne asumăm, la modul cât se poate de profund, iubirea lui Hristos de pe cruce.

De asemenea, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre încredere, ca semn vizibil al credinței, precum și de otrava răspândită în noi de păcate:

A fi credincios înseamnă a metaboliza iubirea pe care Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos ne-a împărtășit-o pe cruce.

Așa putem fi vindecați de șerpii veninoși ai păcatului, care se năpustesc asupra noastră și ne otrăvesc.

Păcatul este venin și otravă, atât pentru noi – cei care încuviințăm păcatul, cât și pentru cei din jur – pe care îi rănim și cărora nu reușim să le dăruim iubirea, ci îi otrăvim prin răutatea noastră (calomnie, dispreț, batjocură, minciună, furt, corupție).

Luptăm foarte greu împotriva unei patimi, când aceasta se instalează în noi. Avem nevoie de ajutor, căci păcatul înseamnă dezordine în trupul nostru și în suflet. Ne luptăm cu păcatul, care se naște în gând și în simțire, ca să nu ia „trupul” faptei.

Această luptă se vede și pe chipul omului, și în sufletul lui. De pildă, un om mânios are un alt chip decât atunci când are o stare de pace, de liniște. Starea de mânie este, foarte elocvent, zugrăvită pe chipul lui. La fel și cu celelalte patimi care ne luptă.

Suntem chemați să luptăm împotriva păcatului, uitându-ne înspre Crucea lui Hristos, înspre iubirea pe care El ne-a împărtășit-o atunci când a fost răstignit. Din această privire ne umplem de iubire și primim darul credinței în Cel pe care îl privim.

Aceste lucruri nu sunt o pură teorie, ci, la fel, se întâmplă și în viața noastră de zi cu zi. Cu cât privim mai mult o persoană, cu atât ne este mai dragă. Ne umplem de iubirea acelei persoane. Iubirea celui pe care îl privim ne inundă sufletul. Din aceasta se naște încrederea.

Credința înseamnă, în primul rând, încredere. Să avem încredere în cel pe care îl iubim. Când nu iubim pe cineva, nu putem să avem încredere în el, nu îi putem încredința tainele sufletului.

În Hristos ar trebui să avem cea mai mare încredere, căci El ne-a iubit tocmai atunci când noi nu meritam acest lucru, când ne-am revoltat împotriva Lui, ca evreii în pustie.

Toți avem momente în care trăim crize de credință, în care ne revoltăm împotriva lui Dumnezeu. Soluția este să ne uităm înspre Hristos, Cel răstignit, Care a rămas singur pe cruce. Toți L-au părăsit atunci, numai Maica Domnului și Evanghelistul Ioan erau lângă cruce.

Viața veșnică nu începe odată cu sfârșitul vieții pământești. O trăim încă din acest moment, în Liturghie, ori de câte ori ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului.