Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele inspector bisericesc Dragoș Trofin și părintele secretar eparhial Sofian Gaman.

În omilia rostită după citirea pasajului evanghelic ce relatează vindecarea femeii gârbove, Ierarhul Hușilor a vorbit despre poziționarea omului față de adevăr și mărturisirea acestuia, despre verticalitate și orizontalitate:

«Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta» (Luca 13, 11-12)

Vă invit la un exercițiu de imaginație. Să ne închipuim că din momentul acesta nu ne vom putea vedea, niciunul, fețele. Toți ne vom trezi că suferim de o formă de gârbovire, ne orizontalizăm cu trupul nostru. Doar ne putem auzi, fără să ne vedem unul pe celălalt.

Dacă reflectăm asupra acestei eventualități, ar însemna o mare nebunie; să auzim doar vocile, fără să vedem chipul celui de lângă noi.

Femeia vindecată de Domnul Hristos, suferea de o neputință cauzată de faptul că nu avea cum să îi privească pe toți cei din jurul ei.

Vorbim adesea de verticalitate, înțelegând prin aceasta faptul de a avea curaj, fermitate în a rosti adevărul, indiferent de context și de ostilitățile la care suntem supuși.

Unul dintre chipurile deformate a ceea ce ar trebui să însemne verticalitatea este de a avea curajul să îl înfruntăm pe cel care are o altă opinie decât cea comună, de a fi obraznic, îndrăzneț, și a ne comporta într-o manieră nedemnă.

Evident, în numele unei verticalități prost înțelese, credem că avem dreptul să jignim, să tulburăm, considerând că posedăm sensul adevărului și că am primit mandat să-l propovăduim.

Opusul verticalității morale - care ar trebui să conțină iubirea, atunci când propovăduim adevărul -, este orizontalitatea. Nu mai avem niciun fel de rigoare, de exigență în a ne trăi viața duhovnicească conform principiilor evanghelice.

Totul devine relativ, fluid. Valorile sunt dinamitate, golite de conținut și nedemne de a le acorda atenție.

Din păcate, suntem destui care ne înscriem în această orizontalitate morală. Din aceasta lipsește atât iubirea, cât și adevărul. Totul este distorsionat, deformat, degradat, chiar dacă sub masca unor principii umaniste credem că ne poziționăm în adevăr.

Există o foarte mare confuzie în mințile multora: nici verticalitatea morală nu este înțeleasă cum ar trebui, nici orizontalitatea nu este extirpată, smulsă din viețile noastre.

Un om vertical are întotdeauna grijă deosebită și o atenție extraordinară, de mare finețe, ca atunci când rostește adevărul, să fie însoțit de un duh de dragoste și de o preocupare lăuntrică de a nu răni pe celălalt.

Atunci când trăim în adevăr, este mai mult o stare de mărturisire a acestuia, nu atât conștiința că suntem unici și cei care „am prins de picioare” esența. Nu vom avea un duh de îngâmfare, crezându-ne superiori celor care poate nu trăiesc, din varii motive, în adevăr.

Adevărul se cere mărturisit, întotdeauna, în stare de iubire. Acolo unde este iubire, este și multă smerenie.

Așa ar trebui să îl înțelegem pe cel care este moral din punct de vedere spiritual: omul în sufletul căruia există preocuparea de a nu desprinde adevărul de iubire și de smerenie.

Preasfinția Sa a arătat ce este verticalitatea deformată și cum se manifestă aceasta:

Cărturarii și fariseii din pasajul evanghelic sufereau de o verticalitate strâmbă, deformată. Considerau că în numele respectării, cu multă strictețe, până la obsesie, a unor reguli prevăzute în Legea Vechiului Testament, se poziționează în oameni foarte morali, îndreptățiți de „a-L trage de urechi” inclusiv pe Dumnezeu.

L-au admonestat pe Hristos, spunându-I că nu are voie să vindece în zi de sâmbătă pe cineva care se afla sub povara suferinței. Pentru acești verticali închipuiți era mai importantă respectarea unei reguli decât redarea sănătății unui om și bucuria ca acesta să se ridice din gârbovire și să vadă chipurile celor din jur.

Hristos li se adresează foarte prompt și cu multă vehemență: «Ipocriților, voi nu dezlegați boul în zi de sâmbătă ca să îl hrăniți, pentru voi este mai important un animal decât o ființă umană?»

Din păcate, societatea în care trăim este una foarte dezbinată. Este foarte multă ură, ne-am specializat în a ne arăta cu degetul unul pe celălalt.

Suntem întotdeauna preocupați de trăirea morală și spirituală a celor din jur, iar nu de a noastră proprie.

Indiciul din care ne dăm seama când cineva practică o formă de verticalitate ipocrită, falsă, este acesta: întotdeauna îl inspectează și scanează pe cel de lângă el, să vadă dacă din punct de vedere spiritual împlinește toate condițiile și regulile, cu maximă strictețe.

În viața duhovnicească, tradiția Părinților ne învață că măsura unui om duhovnicesc este dată de cât se apleacă asupra propriilor păcate, își face o evaluare spirituală a sinelui său și este preocupat să smulgă din inimă păcatele sale, iar nu să fie, tot timpul, cu ochii pe neputințele celor din jur.

Acest lucru făceau cărturarii și fariseii. Erau tot timpul cu ochii pe ceea ce făcea Iisus, din dorința patologică de a-L prinde în greșeală.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre păcatul unei verticalități morale închipuite și capacitatea de a discerne:

Din nefericire, unii se hrănesc din preocuparea maladivă de a vâna neputințele și scăpătările morale ale celor din jur. Au grijă, atunci când prind pe cineva pe „picior greșit”, din punct de vedere spiritual, să îi atragă atenția, să îl asfixieze prin obidă, prin cuvântul aspru, care se vrea, chipurile, moralizator.

Este foarte esențial să discernem duhurile, să vedem unde ne poziționăm. Practicăm o verticalitate falsă, ipocrită, ca fariseii care au avut curajul de a-L trage la răspundere pe Domnul Hristos când a făcut un bine unei ființe, sau ne orizontalizăm și nu mai reușim să distingem ceea ce înseamnă valoare și ceea ce ține de zona relativului, a efemerului? 

Este foarte greu să ne asumăm verticalitatea autentică, care să conțină dragoste față de adevăr și stare de smerenie.

Să aplicăm această lampă de control tuturor celor pe care îi vedem că sunt foarte „curajoși”, că au vehemență și se erijează în cei care dețin adevărul și îl propovăduiesc cu aplomb, fără să aibă conștiința faptului că s-ar putea să greșească: au dragoste, există starea de smerenie? Sau în numele unui „adevăr”, ei sunt de fapt trufași, mândri, rănesc cu foarte multă ușurință, ba chiar cu plăcere - hrănindu-se cu a-l răni pe cel care nu este în adevăr?

Cineva povestea, foarte frumos, că și-a schimbat viața când l-a întâlnit pe părintele Benedict Ghiuș. L-a cucerit întâlnirea cu părintele Benedict – un om de lumină, duhovnicesc -, pentru că niciodată nu transmitea că el este instalat în certitudini. Aceasta nu însemna că nu avea o credință fermă, puternică și lămuritoare. Când venea cineva la el, niciodată nu încerca să îi transmită că în mintea lui este tot adevărul. Începea cu o formulă smerită: «Cred că...», lăsând loc de aprofundare pentru cel care venea să îl caute. O asemenea atitudine a schimbat viețile multora dintre cei care l-au întâlnit.

Există un paradox: să propovăduim adevărul dar acela să nu schimbe pe nimeni, să nu convertească pe nimeni. Rămânem cu adevărul nostru.

Acest adevăr, pe care îl predicăm cu mândrie, pescuind neputințele celor din jur, nu schimbă pe nimeni. Dimpotrivă! Îi îndepărtează, îi radicalizează și îi transformă pe ceilalți în oameni și mai ostili, în timp ce noi credem că facem un lucru deosebit, unic (dacă ne analizăm s-ar putea să ajungem la concluzia că suntem singurii care propovăduim adevărul, în mod autentic, și toți ceilalți ar fi în eroare – unii chiar așa gândesc).

Această formă de propovăduire a adevărului este extrem de păguboasă, distructivă și contra-misionară. Nu ajută pe nimeni să se apropie și să se îndrăgostească de ceea ce Biserica trăiește.

Cărturarii și fariseii se credeau posesorii adevărului, instalați în certitudini din care nimeni nu putea să îi clintească. Aveau aplecarea, aproape naturală, în a jigni, în a admonesta, inclusiv pe Dumnezeu.

O asemenea înșelare anesteziază orice formă de sensibilitate și gingășie față de cei din jur. Nu ne mai interesează absolut nimic în afară de „adevărul” pe care credem că îl propovăduim excelent.

Dacă facem un mic tur de orizont în mediul virtual, prin conturile de Facebook ale celor care se cred mari propovăduitori ai adevărului, vom vedea că în spatele a tot ceea ce se spune acolo este un mare duh de dezbinare, de ceartă, de tulburare. Nu ne liniștește nimic, nu ne invită la reflecție, la  autoevaluare.

Să fim cu mare luare aminte și să depistăm când suferim de acest păcat – păcatul unei verticalități morale închipuite, în numele căreia credem că deținem adevărul, dar nu reușim să schimbăm pe nimeni.

În cadrul Sfintei Liturghii Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe teologul Vlad Mironescu, profesor de muzică psaltică și coordonatorul grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” al Catedralei Episcopale din Huși. De asemenea, l-a hirotesit întru duhovnic pe părintele Sofian Gaman, secretarul eparhial al Episcopiei Hușilor.