Sfânta Liturghie dedicată hramului Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași a fost săvârșită în Catedrala mitropolitană de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, împreună cu Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor și Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

Soborul de preoţi şi diaconi a fost format din profesorii Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, iar răspunsurile liturgice au fost oferite de Corul „Iosif Naniescu” al teologilor ieșeni.

Cuvântul de învățătură de după citirea pasajului evanghelic a fost rostit de Părintele Episcop Ignatie. Ierarhul Hușilor a vorbit despre momentul în care Domnul Hristos se „auto-invită” să intre în casa lui Zaheu:

«Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne, să intri sub acoperământul sufletului meu, ci, de vreme ce Tu, ca un iubitor de oameni, vrei să locuiești întru mine, îndrăznind, mă apropii» (Rugăciunea a IX-a de pregătire pentru Sfânta Împărtășire, a Sfântului Ioan Gură de Aur)

Liturghia este dorința lui Dumnezeu de a intra în sufletul omului.

Zaheu este cel care săvârșește, în chip simbolic, lucrarea minunată de primire a lui Dumnezeu în casa sufletului său.

Din punct de vedere liturgic, duhovnicește, Dumnezeu poate să intre oricând în casa sufletului omului, pentru că El este Cel care a zidit-o. El ne-a creat, nu are nevoie de invitație specială.

În urma întâlnirii privirii Domnului cu privirea lui Zaheu păcătosul, se naște dorința lui Dumnezeu de a intra în casa lui Zaheu.

Dumnezeu vrea acest lucru ori de câte ori noi ne întâlnim cu El, și mai cu seamă când participăm la Sfânta Liturghie - slujba prin excelență în care căutăm să vedem ce vrea să ne spună Domnul, nu atât ceea ce am vrea să Îi spunem noi.

Din nefericire, noi credem că venind la biserică, trebuie să Îi vorbim lui Dumnezeu despre frământările și neliniștile noastre, când, de fapt, ar trebui să intrăm în starea de luptă interioară de a găsi ceea ce El vrea să ne spună nouă.

Zaheu nu era un personaj apreciat, era un colector de taxe, pactiza cu ocupantul roman. Vameșii erau corupți, trăiau o viață de lux, în dezmăț, din banii pe care îi luau de la cei care trebuiau să plătească impozitele. Zaheu era mai marele vameșilor.

Dacă Zaheu s-ar fi pierdut în mulțimea care Îl urma pe Hristos, unii l-ar fi admonestat, i-ar fi reproșat că fură, că este corupt, că trăiește în dezmăț.

În momentul în care Domnul Hristos îi spune să se dea jos din sicomor (sicomorul era lemnul din care se confecționau, în general, sicriele) îi spune să o facă „degrabă”. Acest adverb are un rol covârșitor în tot acest pasaj evanghelic.

Zaheu, cu aceeași grabă și repeziciune, se dă jos din sicomor, pentru a-L conduce pe Hristos în casa sa. Nu zăbovește, nici nu are nevoie de explicații suplimentare, nici nu se gândește că poate casa nu este pregătită.

Nimic din toate aceste gânduri inutile, în fața unei vizite atât de inedite – să vină Dumnezeu-Omul în casa unui păgân (Hristos face această echivalență în Evanghelie: „să-ți fie ca un păgân și vameș”). Zaheu se bucură de această vizită, pentru că Îl primește pe Dumnezeu în casa sa.

Preasfințitul Părinte Ignatie a  afirmat că Domnul vrea să vină în inima noastră, iar pentru aceasta avem nevoie de trezvie, de unitate și de libertate:

Atunci când Îl omenim pe Dumnezeu, când Îl primim în casa sufletului nostru, este cea mai frumoasă euharistie pe care noi o săvârșim. Pentru aceasta este nevoie de cel puțin trei lucruri, pe care le desprindem din textele Liturghiilor pe care ni le-au lăsat spre moștenire Sfinții Trei Ierarhi.

Există și o Liturghie păstrată a Sfântului Grigorie Teologul, tradusă inclusiv în română, de o frumusețe extraordinară. Cercetătorii presupun că el a scris această Liturghie atunci când a ajuns patriarh al Constantinopolului, în vremuri foarte grele, de foarte multă mâhnire, pentru că nu a fost acceptat, și a fost nevoit să slujească într-o biserică improvizată, numită ulterior „biserica Învierii”, în care a ținut celebrele cuvântări teologice.

Anaforaua liturgică a Sfântului Grigorie Teologul este splendidă. Anaforaua este partea din Liturghie în care preotul rostește rugăciunile de mulțumire aduse lui Dumnezeu-Tatăl, în numele lui Iisus Hristos (de la: „Cu vrednicie și cu dreptate...”)

Dumnezeu vrea să vină în inima noastră - lucru subliniat în întreaga Liturghie. Centrul de greutate nu cade pe slujitorul Liturghiei, cât pe Hristos, Cel care se dăruiește, se împarte și se aduce pe Sine însuși drept hrană și legământ al mântuirii noastre.

Sensul profund al Liturghiei este că Dumnezeu dorește și are setea de a intra în casa sufletului omului.

Avem în primul rând, nevoie de trezvie. Acest lucru l-a avut și vameșul Zaheu.

Din momentul în care și-a propus să Îl vadă pe Dumnezeu, a fost „cu ochii-n patru”, ca să nu piardă șansa, să nu rateze această binecuvântare.

Pentru ca să putem să Îl vedem pe Domnul, să Îl putem scruta cu privirea, avem nevoie de acuitatea inimii și a minții, ca să prindem acea mișcare a Duhului Sfânt care să lucreze în inima noastră.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune, în textul Liturghiei, că Împărtășania trebuie să fie „spre trezvia sufletului”, înșiruind apoi celelalte rodiri și binecuvântări pe care Domnul le lasă în inima celui care se împărtășește.

Prima este pusă trezvia, înaintea iertării păcatelor, a împărtășirii cu Sfântul Duh și a plinirii Împărăției Cerurilor. Această stare a avut-o Zaheu vameșul. Toată întâlnirea sa cu Hristos s-a desfășurat într-o ambianță de-o coerență, naturalețe și frumusețe extraordinare, pe care el nu și le propusese.

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie despre Împărtășanie, ne spune că „jertfa este taină, și acolo unde este taină, trebuie multă tăcere”. Zaheu a lăsat să vorbească pocăința din el.

Sicomorul este un arbust din familia smochinelor. Zaheu, urcându-se în acesta, a dat un rod (ne putem aminti de smochinul neroditor).

S-a coborât cu rodul pocăinței, ca urmare a trezviei, cu conștientizarea faptului că starea lui spirituală nu este una adecvată și că trebuie să schimbe ceva. Duhul de pocăință curge ca un șuvoi, spunându-i lui Dumnezeu că va întoarce împătrit celui pe care l-a nedreptățit.

Preasfinția Sa a arătat că numai în Liturghie putem dobândi unitatea sufletului și libertatea reală:

Starea de pocăință a lui Zaheu ne duce spre un alt element esențial pe care îl găsim în Liturghie: unitatea.

Prin pocăință, Zaheu și-a regăsit propria stare de unitate a sufletului.

Pocăința ne rezidește. Păcatul dezbină.

Unde este un firicel de duh de păcat, acolo este și dezbinare. Dacă trăim fragmentați lăuntric, este din cauza faptului că păcatul ne dispersează. Trăim haosul în noi înșine și apoi îl externalizăm și în cei de lângă noi.

Părintele Emilianos Simonopetritul ne spune că Liturghia este trăirea unității omului, a sufletului său.

Sfântul Vasile cel Mare Îi cere lui Dumnezeu, în Liturghie: „iar pe noi, pe toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul, prin împărtășirea aceluiași Duh Sfânt”.

Zaheu a trăit această unitate, pe care o putem trăi și noi, dacă ne pregătim să Îl primim pe Dumnezeu în viața noastră.

Sfântul Vasile cel Mare, în Epistola 92, adresată patricianei Cezaria, spune, legat de împărtășire și de frecvența acesteia: „cine se îndoiește că faptul de a te împărtăși în continuu de viață nu este nimic altceva decât a fi de mai multe ori viu?”.

Împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos, devenim, de fiecare dată, mai vii duhovnicește. Această stare de trezvie și înviere duhovnicească o trăim mai ales când reușim să asumăm pocăința.

Al treilea element este libertatea. Dumnezeu ne dă libertate, atunci când Îl primim în casa sufletului nostru.

Zaheu nu a ținut cont de faptul că s-ar fi putut ca cineva să îl persifleze, să îl ironizeze că el, care avea o funcție publică atât de importantă, să se urce într-un copăcel. Nu l-a interesat nimic din acestea. Era un om liber, nu ținea cont de părerile celor din jur.

Noi, din păcate, ținem foarte mult cont și suntem foarte analitici, ne calculăm la milimetru gesturile noastre. Dacă împingem aceste lucruri într-o zonă de excesivitate, denotă mândrie, ca nu cumva să greșim iar cineva să ne persifleze. Pe Zaheu nu-l interesau astfel de lucruri. Era un om liber.

Păcatul încătușează, ne ține ca în niște lanțuri, după cum spune și Sfântul Andrei Criteanul în Canonul cel Mare („lanțurile păcatelor mele, sunt legat cu ele”).

Harul descătușează, eliberează omul. Zaheu a trăit o astfel de libertate, pe care nouă ne-o dă Liturghia.

Anaforaua Sfântului Grigorie Teologul ne vorbește despre ce înseamnă Euharistia:

„Îți aduc Ție, Doamne, aceste simboluri ale libertății mele, cuvintele Tale le înfăptuiesc. Tu mi-ai dat această slujire tainică, Trupul Tău în împărtășirea pâinii și a vinului”.

Dumnezeu este atât de generos încât consideră că împărtășirea cu El este simbolul libertății omului.

Oricât ne-am strădui, nu devenim oameni liberi decât prin primirea Celui care este însăși libertatea, Iisus Hristos, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Lui.

Potrivit doxologia.ro în cuvântul rostit la finalul Liturghiei, Părintele Mitropolit Teofan a subliniat unul din motivele pentru care Sfinții Trei Ierarhi au fost aleși patroni ai învățământului teologic ortodox: Sfinții Trei Ierarhi au fost aleși ocrotitorii învățământului teologic pentru că dascălii de teologie și ucenicii lor, studenții, sunt chemați să fie brațe ale Bisericii în câmpul duhovniciei, al misiunii și în domeniul academic. Sfinții Trei Ierarhi au fost adânci întru cele ale duhovniciei, ale rugăciunii, ale omului interior. Sfinții Trei Ierarhi au fost cutezători în anvergura misionară pe care au desfășurat-o și mari cunoscători ai științelor vremii, deopotrivă teologice și profane.

foto credit: doxologia.ro