În omilia rostită după citirea pasajului evanghelic care relatează vindecarea fiicei femeii cananeence, Ierarhul Hușilor a vorbit despre atitudinea acesteia în fața aparentului refuz al Domnului, remarcând inteligența sa, izvorâtă din credință.  

«Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor» (Matei 15, 27)

Pericopa evanghelică ne vorbește despre credința autentică, frumoasă și deosebită pe care a avut-o o femeie, atunci când I-a cerut lui Hristos să îi vindece fiica cuprinsă de un duh necurat.

Această femeie, chiar dacă, în aparență, a fost refuzată de Hristos sau tratată cu răceală și ignoranță, a dat dovadă de foarte multă inteligență, izvorâtă din credința ei puternică.

Evanghelistul Matei ne spune că această femeie s-a apropiat de Iisus implorându-L: «Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon».

Hristos nu o ia în seamă, nu ține cont de această rugăminte izvorâtă din adâncul ființei acelei femei, care își iubea foarte mult copilul - așa cum toți părinții își iubesc copiii și suferă când sunt bolnavi.

Apostolii intervin și încearcă, într-un fel, să Îl atenționeze pe Hristos, gândindu-se că poate nu a auzit rugămintea acestei femei. Apostolii Îi spun: «Doamne, slobozeşte-o, că strigă în urma noastră».

În aparență, Hristos dă un răspuns foarte nepotrivit cu deschiderea și sensibilitatea pe care o avea, întotdeauna, față de oamenii bolnavi: «Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel». Cu alte cuvinte, această femeie „nu este vrednică de atenția Mea, darămite de vindecarea pe care o solicită, pentru că ea este o femeie păgână”.

Hristos era atunci în părțile Tirului și ale Sidonului (Fenicia din vremea respectivă sau Libanul de astăzi). Conform mentalității vremii respective, un evreu nu trebuia să intre, niciodată, în dialog cu un păgân, cu atât mai puțin și femeie.

Din păcate, în cultura vremii respective, femeia nu se bucura de un prestigiu sau respect deosebit, așa cum se bucură astăzi.

Hristos a redat, în creștinism, frumusețea a ceea ce înseamnă statutul spiritual al femeii. În mentalul vremii respective, un rabin nici măcar nu avea voie să vorbească cu soția sa în public, o făcea doar în cadru privat, acasă. Era considerat un păcat ca un evreu să vorbească cu o femeie păgână.

Cei care au fost de față la acest dialog poate că L-au judecat pe Hristos, comportându-Se în acest fel. Alții poate L-au apreciat, pentru că El, în aparență, ținea rânduielile și cutumele Legii vechi.

Evident, prin această atitudine, Hristos scoate la iveală credința puternică și autentică a acestei femei. El nu se contrazice niciodată; în Evanghelia după Sfântul Ioan spune: «mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta» (Ioan 10, 16 ).

Femeia nu s-a tulburat, nu s-a simțit marginalizată. Așa este un om deștept.

Un om inteligent are, întotdeauna, capacitatea de a converti un cuvânt, care pare că îl nedreptățește și îl desconsideră, în ceva frumos, deosebit.

Femeia se apropie și insistă: „Doamne ajută-mă, fă ceva!” S-a închinat în fața Lui. În vremea aceea, a se închina în fața cuiva însemna a cădea în genunchi și a cere, cu întreaga ființă, împlinirea dorinței.  

Hristos, în fața unei asemenea atitudini, de smerenie autentică, îi mai spune un cuvânt care pare demobilizator. Domnul spune: «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor».

Dacă noi am fi fost în situația acestei femei, am fi capitulat și am fi spus că nu vrea să ne ajute, că nu vrea să țină cont de dorința cea mai fierbinte a noastră.

Pentru evrei, câinele era considerat un animal necurat. Probabil, printr-o asemenea comparație, indirect, i-ar fi spus acestei femei că este necurată precum un câine.

Femeia nu s-a supărat și nu s-a revoltat, nu I-a cerut socoteală. Ar fi putut să Îi spună: „Am auzit că ești un om bun, înțelept, sensibil la neputințele oamenilor și că i-ai vindecat pe atâția! Tocmai eu să fiu cea față de care să ai un asemenea comportament, să mă ignori în suferința mea?”

Este foarte dureros, când suntem în suferință, ca cineva să desconsidere starea noastră de mâhnire și de încercare!

Femeia, în virtutea credinței deosebite pe care a avut-o, a dat un răspuns extraordinar: „Da Doamne, așa este, cum spui Tu. Poți să mă numești și un câine. Dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Dă-mi firmitura aceea. Nu am nevoie să mă pui la masa cu Tine. Dă-mi puțin din ceea ce Tu ai cu îmbelșugare, în chip ființial: vindecarea!”

În fața unei replici atât de inteligente, Hristos exclamă: «Mare este credința ta! Fie ție după cum dorești». Nu spune, ca în celelalte cazuri: „fie ție după credința ta” - dacă crezi cu o intensitate mai mică să fie, cele pe care le ceri, într-o versiune minimală, iar dacă crezi cu o intensitate mai mare, să primești, într-o versiune maximală, ceea ce dorești.

Hristos este generos: „să fie după cum dorești, după inima ta!” Evanghelia ne spune că fiica ei a fost vindecată exact în ceasul acela, de neputința pe care o avea.

Părintele Episcop Ignatie a evidențiat ceea ce putem învăța din exemplul femeii cananeence:

Femeia cananeeancă nu a fost obraznică. Nu s-a supărat când, în aparență, Hristos a refuzat-o. A fost inteligentă și a rămas statornică în dorința ei de a primi vindecare pentru fiica sa.

Omul deștept nu este niciodată obraznic. Obrăznicia merge mână în mână cu prostia. Omul obraznic este și prost (100%).

Omul inteligent, chiar și atunci când este jignit, disprețuit sau batjocorit, are resursele sufletești de a converti acea situație în ceva care este în favoarea lui.

Așa a făcut femeia cananeeancă. Ea nu s-a supărat că Hristos a asemănat-o cu câinii. În smerenia și inteligența ei, a avut puterea de a-I da o replică lui Hristos încât Acesta să se minuneze de credința ei.

Părintele Nicolae Steinhardt spune, foarte frumos: „lui Hristos nu-i plac obraznicii, proștii și fricoșii”. Femeia din Evanghelie nu a fost fricoasă (nu și-a pierdut cumpătul),  încât L-a cucerit pe Hristos.

Să nu îi credem pe cei care spun că a fi credincios înseamnă a fi un om prost, fricos, care acceptă, fără spirit critic, orbește, tot ce i se spune.

În Evanghelii avem nenumărate relatări în care Domnul Hristos ne încurajează să fim deștepți, curajoși și cu multă bunăcuviință și respect, chiar și în situațiile delicate și complicate.

Numai prostul simte nevoia să răspundă imediat, cu răutate, la o situație care poate îl deranjează sau jignește.

Omul inteligent cugetă, nu se grăbește și caută replicile cele mai înțelepte.

De asemenea, a subliniat faptul că inteligența, de care a dat dovadă femeia cananeeancă, a fost rod al credinței sale autentice:

Atitudinea femeii cananeence este rodul credinței ei.

Credința ei a constat în faptul că avut încredere în Hristos că poate să îi vindece fiica, chiar dacă a fost supusă unui examen în mai multe etape. A trecut cu brio acest examen.

Părintele Nicolae Steinhardt spune că această femeie a luat zece plus, pentru că avea „cuvinte mintoase” – cuvinte care aveau înțelepciune. În acest fel a putut să obțină vindecarea pentru fiica sa. Să învățăm din exemplul acestei femei!

Omul inteligent are puterea să sufere o calomnie, o nedreptate, o minciună care se spune la adesea lui.

Obraznicul dă dovadă de prostie și răspunde imediat, gândindu-se că rezolvă ceva, că își ia revanșa și îl pune la punct pe cel care i-a greșit.

Femeia din Evanghelie, cu sufletul ei plin de credință, a știut să convertească situația atât de dureroasă pentru ea, într-o binecuvântare și să fie în favoarea sa. Însuși Hristos i-a lăudat credința.

Omul credincios este un om inteligent, curajos și cu foarte mult bun simț.

Cei care au o credință șchiopătândă sunt grabnici în a-și demonstra prostia, frica și lipsa de încredere, în situațiile care sunt defavorabile pentru ei.

O lampă de control după care își pot da seama cât de inteligenți sunt cei care sunt grabnici la mânie și se tulbură când cineva le spune ceva negativ, este cât de repede se năpustesc asupra celui care îi jignește.

După Sfânta Liturghie, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a oficiat slujba de pomenire, la doi ani de la trecerea la cele veșnice a părintelui Godfrey O’Donnell.

Părintele Godfrey O’Donnell a fost primul preot ortodox irlandez ce a aparținut jurisdicțional de Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale. Fost membru al ordinului iezuit, s-a convertit la Ortodoxie, a fost hirotonit preot de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif și a sprijinit fundamental comunitatea ortodoxă românească din Irlanda.

Părintele Godfrey a trecut la cele veșnice în data de 14 februarie 2020, iar slujba de înmormântare a fost săvârșită pe 17 februarie 2020, de către Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Iosif.

 În acel context, Ierarhul Hușilor l-a numit pe părintele Godfrey „îngerul pământesc al românilor ortodocşi din Dublin”, subliniind sprijinul pe care acesta l-a oferit românilor stabiliți în Irlanda:

Părintele Godfrey O’Donnell a avut un rol semnificativ în consolidarea Ortodoxiei româneşti în Irlanda şi mai ales în Dublin. Aproape toţi preoţii ortodocşi români au beneficiat de sfatul, gândul bun şi de ajutorul spiritual şi material al familiei Părintelui Godfrey O’Donnell. Prin urmare, îl putem numi, alături de ceilalţi preoţi ortodocşi români, fondatorul vieţuirii ortodoxe româneşti în Irlanda. Fapt pentru care îi suntem profund îndatoraţi. A fost un om plin de gingăşie, plin de discreţie şi bunătate, inteligent şi disponibil în a ajuta pe oricine îi solicita ajutorul”.

Sâmbătă, 5 februarie 2022, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a slujit Sfânta Liturghie la Centrul Misionar Cultural „Sfântul Ioan Botezătorul” din Dublin.