În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a făcut referire la modul în care Maica Domnului s-a raportat la cuvintele lui Dumnezeu:

«Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte» (Luca 2, 51)

Prin slujbă, Biserica ne face contemporani, din punct de vedere spiritual, cu unul dintre evenimentele esenƫiale ale iconomiei mântuirii neamului omenesc. Dumnezeu-Fiul, Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, se hotărăşte să vină în lumea aceasta, să se întrupeze, să ia firea noastră omenească, exceptând păcatul, pentru ca să-i redea frumuseƫea pierdută din pricina neascultării lui Adam.

În textele de slujbă ni se spune că Dumnezeu-Fiul a coborât în lume, din iubire desăvârşită pentru oameni, luând ceea ce era mai rău (stricat), ca prin asumarea firii omeneşti din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, să ne dăruiască ceea ce era mai bun pentru noi – îndumnezeirea firii noastre, făcându-ne părtaşi comuniunii cu Dumnezeu.

Acest lucru se întâmplă de Buna Vestire – cuvânt care, în limba greacă, înseamnă „Evanghelie”.

Ori de câte ori Dumnezeu vine în viaƫa noastră şi noi Îi deschidem inima, săvârşeşte această lucrare de „bună vestire”. Se aşază în inima noastră, ca să ne înfrumuseƫeze şi să ne vindece de rănile pe care ni le provoacă păcatul.

Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, cea mai curată dintre toate făpturile, I-a pregătit o casă – trupul său cel atotsfânt şi feciorelnic –, devenind ea însăşi casă a Cuvântului (Logosului) Care S-a întrupat din pântecele ei, prin puterea Celui Preaînalt (a lui Dumnezeu-Tatăl) şi prin adumbrirea Duhului Sfânt”.

Odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, Maica Domnului a devenit „chivotul cel preasfinƫit”, dumnezeiesc.

Evreii ştiau că Chivotul Legământului era semnul prezenƫei lui Dumnezeu, ori de câte ori se cobora norul slavei.

La Buna Vestire, Dumnezeu devine prezent, este El Însuşi printre noi– Slava fiinƫială -, iar Maica Domnului este chivotul, care strângea în inima ei toate cuvintele dumnezeieşti.

Sfântul Evanghelist Luca ne spune, aşa de frumos, că „Mama lui Iisus (Maica Domnului) aduna toate cuvintele în inima ei”, încât ea însăşi a devenit ca o Scriptură vie, şi-a interiorizat cuvântul lui Hristos, l-a asimilat, a devenit viaƫa ei.

Când Arhanghelul Gavriil se duce în cetatea Nazaretului din Galileea şi îi spune Fecioarei Maria că a găsit har, că este vrednică să-L primească pe Dumnezeu în pântecele ei, ea însăşi s-a cutremurat – ne spune Sfântul Evanghelist Luca – şi cugeta întru sine, întrebându-se ce se va întâmpla, ce fel de veste este aceasta.

Această „cugetare în sine” a Maicii Domnului este o formă de interiorizare a cuvântului pe care l-a primit de la Arhanghel, este o asumare lăuntrică a cuvântului, pentru ca, mai apoi, să fie pregătită să-i spună Arhanghelului: „Să fie după cuvântul tău! Îl primesc pe Dumnezeu-Fiul, să Se întrupeze în pântecele meu, să Se zămislească, ca în felul acesta să îndumnezeiască firea umană care şi-a pierdut frumuseƫea din pricina păcatului”.

Maica Domnului a putut, în felul acesta, să fie pregătită să devină o casă a Cuvântului dumnezeiesc, datorită curăƫiei (fecioriei) ei. Despre aceasta ne vorbeşte foarte frumos unul dintre Părinƫii Bisericii, pe care Sfântul Sinod al Bisericii noastre, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a decis să-l sărbătorim în mod special anul acesta – Sfântul Grigorie Palama.

Sfântul Grigorie Palama ne spune despre curăƫia (fecioria) Maicii Domnului, cea care a avut putinƫa de a-L primi pe Dumnezeu, devenind casă a Cuvântului: „Iar numele Fecioarei era Maria, ceea ce se tâlcuieşte «Doamnă». Acest nume arată şi demnitatea Fecioarei, certitudinea fecioriei, viaƫa ei excepƫională, riguroasă şi atotnepătată în toate, căci fiind în sens propriu fecioară, după nume, avea toată posesiunea desăvârşită a curăƫiei, fiind fecioară şi la suflet şi la trup, având toate simƫirile trupului mai presus de orice întinare, şi aceasta într-un mod atât de propriu, de sigur, de nestricat, tot timpul, aşa cum uşa încuiată păzeşte comorile tot timpul, şi cartea pecetluieşte (păzeşte) neatinse de ochi cele scrise în ea, fiindcă despre ea (despre Maica Domnului) s-a zis: «Aceasta este cartea pecetluită şi aceasta va fi uşa încuiată şi nimeni nu trece prin ea», cum ne spune Prorocul Iezechil”. Sfântul Grigorie Palama ne vorbeşte despre fecioria (neprihănirea) Maicii Domnului.

Putem primi cuvântul lui Hristos numai când avem sufletul curat, plin de lumină. Doar în felul acesta, cuvântul lui Hristos devine pentru noi hrană şi noi ne schimbăm viaƫa.

Părintele Episcop Ignatie a amintit de libertatea pe care Dumnezeu ne-o oferă și de ceea ce ne creează dependențe, lipsindu-ne de darul Domnului:

Un al doilea motiv pentru care Maica Domnului a putut să primească (să interiorizeze) acest cuvânt al lui Hristos şi pe Hristos însuşi, este acela că ea – tot după cuvântul Sfântului Grigorie Palama – este „rădăcină a libertăƫii omului”. Prin pogorârea Duhului Sfânt, ea a fost curăƫită de orice păcat.

Păcatul ne ƫine în sclavie. Când păcătuim, noi nu suntem oameni liberi, ci ne înjosim, ne murdărim şi devenim dependenƫi de patimile pe care le încuviinƫăm în viaƫa noastră.

Dumnezeu ne-a creat să fim oameni liberi, nu dependenƫi de viciile care ne strică, ne schimonosesc și ne fac foarte urâƫi la suflet. Când primim patimile în noi, avem o stare de nelinişte şi de conştientizare a propriei noastre urâƫenii sufleteşti. Oricât de frumoşi am fi trupeşte – fizionomic vorbind, când păcatul este în noi, devenim oameni urâƫi, şi nu mai suntem liberi.

În Canonul Sfântului Andrei Criteanul găsim o expresie, care este ca un laitmotiv al acestuia – Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească de „lanƫurile păcatului”.

În vechime, sclavilor le erau legate mâinile şi picioarele cu lanƫuri foarte grele, încât nu se puteau mişca, mobilitatea lor era redusă şi chinuitoare, făceau răni la mâini şi la picioare. Tot aşa, când păcătuim, noi ne punem nişte lanƫuri grele pe suflet, pe mâinile inimii noastre, şi nu ne mai putem mişca, devenim oameni morƫi, anesteziaƫi din punct de vedere spiritual. Ne este furată libertatea interioară, lăuntrică (pe cea exterioară încă o avem), şi începe chinul în viaƫa noastră.

Unii se întreabă: „Părinte, de ce trăiesc o stare de frământare, de chin, de ruptură lăuntrică? Parcă aş fi un schizofrenic – mă luptă gândurile, inima simte altceva faƫă de ceea ce gândeşte mintea, şi mă chinui toată viaƫa, nu am linişte”.

Răspunsul este următorul: Păcatul este în noi, şi acest păcat este germenele (drojdia) neliniştii din viaƫa omului. Când nu suntem liberi, începem să ne chinuim.

Atunci când facem rău cuiva, sau ne facem rău nouă înșine, păcătuind, începem să ne chinuim – conştiinƫa nu ne dă pace, ne împunge (este ca un ac, pe care îl aplicăm pe corpul nostru, şi îi simƫim împunsătura şi durerea) – pentru că păcatul ne fură libertatea.

Maica Domnului, „rădăcina libertăƫii neamului omenesc”, a putut să-L primească pe Dumnezeu-Cuvântul în pântecele ei, pentru că era liberă de păcat, a fost purificată (curăƫită) de Duhul Sfânt şi, astfel, trupul ei a devenit ca o catedrală, în care Marele Preot – cum spune unul dintre Părinƫii Bisericii noastre – liturghisea mântuirea neamului creştinesc.

În încheiere, Preasfinƫitul Părinte Ignatie a citit o minune pe care Maica Domnului a săvârşit-o cu un suflet curat şi liber, aşa cum sunt sufletele tuturor copiilor. Minunea este consemnată în cartea părintelui Paulin Lecca, intitulată „De la moarte la viaƫă”, şi ni se povesteşte cum Maica Domnului a lucrat foarte frumos în viaƫa tristă a unei fetiƫe.