Alături de Preasfinția Sa au slujit și părintele protopop Marius Cătălin Antohi și părintele paroh Florin Băhnăreanu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a explicat afirmația Înțeleptului Solomon: «Inima înƫeleaptă caută ştiinƫa, iar gura celor nebuni se simte mulƫumită cu nebunia» (Pildele lui Solomon 15, 14):

Versetul acesta este extrem de actual pentru vremurile în care trăim. Nouă ni se par că sunt inedite aceste vremuri, pentru că le trăim pentru prima dată, însă ele au mai fost în istoria umanităƫii – pandemie, virus, război.

Inima înƫeleaptă caută ştiinƫa (cunoaşterea), vrea să-şi lărgească orizontul, nu se limitează doar la ceea ce ştie (perimetrul propriu). Caută o anumită lărgime a cunoaşterii, iar această dorinƫă izvorăşte din înƫelepciune.

Un om înƫelept vrea să înveƫe, nu se crede un mic dumnezeu, care dirijează tot mapamondul, ci are inima și mintea deschise.

Întotdeauna, un om înƫelept se consiliază cu cei din jurul său, ca să ia deciziile cele mai bune, cu efectele cele mai binefăcătoare, şi are preocuparea obsesivă (în sensul bun al cuvântului) de a nu lua decizii care să aibă efecte distructive.

Omul înƫelept caută întotdeauna ştiinƫa, vrea să se informeze, să-şi consolideze o anumită idee (din mai multe surse), să-şi lărgească orizontul de cunoaştere.

În contrast cu omul înƫelept, care caută ştiinƫa (cunoaşterea) şi deciziile cele mai bune (la nivel personal, colectiv, al vieƫii sociale, al grupului în care se mişcă), se află nebunul, cel care se crede autosuficient, se mulƫumeşte cu nebunia lui, crede că este de ajuns, iar prin nebunia lui distruge vieƫile celor din jurul său.

Este groaznic să stai lângă un om care se crede deştept (în sensul negativ al cuvântului) şi nu acceptă absolut nimic – să fie sfătuit, să i se atragă atenƫia că este posibil să fie într-o eroare (înşelare). Un astfel de om este atât de «îmbuibat» de nebunia lui, încât nu are nevoie de nimeni cu care să se sfătuiască. Este de neclintit în nebunia (nerozia) lui.

Avem un astfel de personaj în zilele noastre (nu departe de noi), care crede, în nebunia lui, că poate să întoarcă tot mapamondul şi să îl tulbure. Dar nu este un om înƫelept.

Dumnezeu este de partea celor înƫelepƫi, nu a nebunilor. Nebunul nu vrea să accepte înƫelepciunea care vine de la Dumnezeu, nu are nevoie de ea, preferă să se hrănească (să se drogheze) cu nebunia (prostia) lui.

În aceste texte ale Sfintei Scripturi găsim sfaturi extrem de practice, pe care le putem aplica şi în viaƫa noastră de familie, în cercul de prieteni, la locul de muncă, şi simƫim că ne poziƫionăm corect, cu înƫelepciune.

Să-I cerem întotdeauna lui Dumnezeu, înainte de a fi nebuni (nu în sensul clinic, ci în sens comportamental, la nivelul ideilor), astfel: „Doamne, atunci când mă apucă nebunia, dă-mi puterea să mă trezesc, să activez bruma (fărâma) de înƫelepciune din mine, ca să nu mă distrugă nebunia nici pe mine, şi nici pe cei din jurul meu!».

Să căutăm liniştea, cât mai mult posibil. Ea vine în viaƫa noastră, dacă este smerenie. Unde este smerenie, este şi înƫelepciune.

Unde este mândrie (orgoliu), este autosuficienƫă, şi astfel se făureşte «micul dictator» care, dacă mai are şi o echipă de linguşitori, îl vor transforma în «marele dictator», într-un tiran.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre starea de liniște și de tăcere pe care ne-o insuflă Liturghia Darurilor mai înainte sfințite:

Inimile noastre sunt atinse de liniştea Duhului Sfânt. Aceasta este şi menirea noastră, a celor care venim la biserică – să căutăm, pe cât ne stă în putinƫă, starea de aşezare interioară (lăuntrică).

În jurul nostru este multă zarvă, multă nelinişte. Biserica este locul în care venim să ne întâlnim cu Hristos, Cel care este pacea fiecăruia dintre noi.

Liturghia pe care o săvârşim în perioada Postului Mare, de luni până vineri, are în componenƫa (structura) ei liniştea. Sunt două momente precise, în care suntem invitaƫi la tăcere. Momentul declanşator, prin care suntem invitaƫi la tăcere (linişte), este cel în care sună clopoƫelul.

Primul dintre aceste momente este cel în timpul căruia se face transferul Sfintei Împărtăşanii (Trupul şi Sângele lui Hristos) de pe Sfânta Masă la Proscomidiar. Această procesiune se face în deplină linişte. Diaconul, cu lumânarea şi cu cădelniƫa în mână, precedă acest «itinerariu» liturgic, de la Sfânta Masă la Proscomidiar.

Al doilea moment are loc atunci când Sfintele Daruri (Trupul şi Sângele lui Hristos) sunt purtate în procesiune, prin Biserică, şi reaşezate pe Masa Sfântului Altar.

În aceste două momente de tăcere deplină, nu se cântă şi nici nu se citeşte nimic, nici la strană, nici în Altar.

Pentru a înƫelege semnificaƫia acestor momente liturgice, voi face recurs la un eveniment biblic, din viaƫa Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul – un proroc de foc, temperamental, o fire plină de entuziasm pentru credinƫa autentică în Dumnezeu.

Prorocul Ilie are binecuvântarea să-L vadă pe Dumnezeu, pe muntele Carmel. Dumnezeu îi dă şi un indiciu, prin care prorocul Ilie să simtă prezenƫa Lui. Îi spune astfel: «Eu Mă voi arăta ƫie nu în fulger, nu în tunet, nu în viforniƫă şi pucioasă, ci în adierea lină de vânt. Când vei simƫi acea adiere lină, aproape imperceptibilă, de vânt, acolo vei simƫi prezenƫa Mea». Şi aşa s-a întâmplat.

Pentru a înƫelege ce înseamnă această adiere lină de vânt, să ne gândim la frunza plopului, care se mişcă la cea mai mică și aproape imperceptibilă adiere de vânt.

O asemenea mişcare lină, suavă (gingaşă) de vânt a fost indiciul prin care Dumnezeu i S-a arătat Sfântului Proroc Ilie, care era o fire temperamentală.

Dumnezeu nu vine într-o inimă unde este gălăgie, unde este clocotul patimilor (al viciilor). Păcatul este un agent al agitaƫiei, ne tulbură.

Să ne gândim cum arată fizionomia unui om nervos, mânios, tulburat – are chipul desfigurat, parcă nici el nu se recunoaşte. Mânia tulbură mintea şi simƫirile omului (aşa cum se spune în limbajul nostru popular – «îƫi ia minƫile», la modul cât se poate de propriu al cuvântului).

Aceste două momente de tăcere au fost rânduite pentru că trece Dumnezeu (însuşi Hristos, prin Trupul şi Sângele Lui) printre noi. Pe unde trece Dumnezeu, este nevoie de linişte, de foarte multă pace, ca El să pătrundă în inima noastră.