Sute de credincioşi din întreaga ţară şi din străinătate au luat parte la Sfânta Liturghie oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan, alături de Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie al Hușilor și de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie, care s-a oprit asupra a două realităƫi care sunt conƫinute în Sărbătoarea Înălțării Domnului - jertfă şi interioritate:

«Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărƫit de ei şi S-a înălƫat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare» (Luca 24, 50-52)

Ne aflăm în inima praznicului Înălƫării Domnului nostru Iisus Hristos, întru slavă, la Ceruri, şi şederea de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Este o sărbătoare asupra căreia suntem chemaƫi să reflectăm profund, pentru a reuşi să ne bucurăm cu adevărat de ea.

Într-o o stihiră, ni se spune că atunci când Domnul Hristos S-a înălƫat la Ceruri, îngerii s-au minunat (au trăit o stare de uimire), întrebându-se: „Cine este acest bărbat frumos? Că nu este numai om – continuă imnograful –, ci este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, pe cât se vede”. Nu se urcă la Ceruri un simplu om, ci Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel care Şi-a asumat firea noastră omenească, în deplinătatea ei, exceptând păcatul.

Acelaşi imnograf ne spune că „Bărbatul acesta frumos, Care Se ridică la Ceruri are veşmintele roşii” –, adică în stare de jertfă. Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că urmele rănilor Domnului Hristos sunt ca nişte mărgăritare pentru El – cu acestea a urcat la Ceruri, în stare de jertfă, cu hainele purpurii (roşii) – indiciul dragostei desăvârşite pe care Dumnezeu-Omul a avut-o faƫă de noi toƫi.

Dumnezeu-Omul se înalƫă la Ceruri în stare de jertfă, dându-ne o cinste deosebită – să ne aşeze, prin umanitatea Sa asumată, de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl.

Ierarhul Hușilor a vorbit, în continuare, despre starea de interiorizare:

Sfânta Evanghelie  ne spune că Sărbătoarea Înălțării este una de bucurie.

De ce Apostolii, pe Muntele Măslinilor, când L-au văzut pe Iisus înălƫându-Se la Ceruri, s-au bucurat «cu bucurie mare» – aşa cum consemnează Sfântul Evanghelist Luca? Cum să te bucuri, atunci când te desparƫi de cineva?

Ştim cu toƫii ce înseamnă despărƫirea temporară de o persoană care ne este foarte dragă. Părinƫii, mai cu seamă, când îşi conduc copiii la şcoală, îi urmăresc cu privirea, şi pe chipurile lor se lasă un bob de lacrimă – este o mică despărƫire, o mică ruptură, faƫă de cineva pe care îl iubim foarte tare.

Cu atât mai mult, când este vorba de o despărƫire definitivă, fizică cel puƫin, când cineva pleacă din lumea aceasta, în lumea veşniciei (în Împărăƫia Cerurilor). Ne întristăm, pentru că ceva din ecuaƫia vieƫii noastre sărăceşte, nu mai are aceeaşi deplinătate. Este firesc să simƫim o durere în sufletul nostru, pentru că moartea însăşi este un dușman, care simƫim că ne desparte (ne dezbină) de ceea ce este mai frumos, de persoanele la care ƫinem atât de mult. În fond, moartea ne desparte de viaƫă. Dumnezeu ne-a creat pentru viaƫă, de aceea ne întristăm cu orice plecare a cuiva din lumea aceasta.

Apostolii au, parcă, o atitudine contradictorie și de neînƫeles pentru noi. Cum să te bucuri când Îl vezi că pleacă pe Cel căruia I-ai auzit glasul dumnezeiesc, grai care a înviat din morƫi, Care a vorbit atât de frumos, a vindecat pe atâƫia oameni (rănile, durerile, «suferinƫele din popor» - cum ne spun Sfinƫii Evanghelişti)? Mai mult decât atât, L-au văzut şi în slavă, pe Muntele Taborului, în lumina dumnezeiască cea necreată, dezvăluindu-Şi dumnezeirea Sa, care era ascunsă, din smerenie (chenoză - deşertare de Sine), de umanitatea Sa.

Cum să se bucure Apostolii «cu bucurie mare» deci nu cu orice fel de bucurie, ci este adjectivată? S-au întors în Ierusalim, lăudând şi rugându-se lui Dumnezeu. Nicio urmă, nici măcar un firicel – am spune noi – de tristeƫe în sufletele Apostolilor, pentru că s-au despărƫit, din punct de vedere fizic, de Învăƫătorul (Dascălul) lor.

Înălțându-se la Ceruri, Hristos a dat demnitatea autentică firii noastre omeneşti, îndumnezeind-o şi aşezând-o de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl.

Bucuria pe care au trăit-o Apostolii când L-au văzut pe Hristos înălƫându-Se la Ceruri venea din faptul că, atunci când Domnul S-a înălƫat la Ceruri, de fapt, a coborât în adâncul inimii lor.

Când Hristos coboară, prin Întrupare, în această lume, de fapt, El ne înalƫă la Ceruri. Prin Întruparea Sa, prin Jertfa Sa, prin Răstignirea Sa, prin Învierea şi Înălƫarea Sa, ne înalƫă pe noi la Ceruri.

Sărbătoarea Înălƫării Domnului – cel puƫin aşa ne spun omiliile Părinƫilor care au tâlcuit semnificaƫiile acesteia – înseamnă coborârea Sa în adâncul inimii omului. Odată cu această sărbătoare, se instaurează – aşa cum spune atât de frumos părintele Dumitru Stăniloae – o interioritate reciprocă, între Dumnezeu şi om.

Preasfinția Sa a afirmat că bucuria autentică vine din jertfă:

În sufletele Apostolilor, bucuria venea din jertfa lui Hristos. Bucuria autentică (nu efemeră, care pot fi generată de păcat), durabilă, veşnică, pe care nimeni nu ne-o poate smulge din suflet, vine întotdeauna din jertfă.

Hristos S-a jertfit întâi pe Cruce, a trăit, pentru noi, durerea și amarul suferinƫei de pe Cruce. Era o suferinƫă care ascundea în ea dragostea, era expresia dragostei, iar nu una care să-L doboare şi în faƫa căreia să Se resemneze. Noi aşa facem în suferinƫe – pentru că, din păcate, în suferinƫele noastre nu este dragoste. Când este dragoste, nimic nu ne doboară. Dragostea este cea care ne revigorează, ne înviază.

Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, avea această dragoste. De fapt, este impropriu spus că avea dragoste – El este Dragoste. Nu se străduia să ne iubească, El Însuşi este Dragoste, iar pe Cruce ne-a descoperit lucrul acesta, în jertfa Sa, pentru ca, mai apoi, să vină bucuria Învierii – o bucurie plenară, unică, pentru întreaga umanitate -, biruind moartea, acest inamic și oaspete nepoftit din umanitatea (viaƫa) noastră.

Întotdeauna jertfa este cea care naşte multă bucurie și stare de interiorizare în sufletul omului. Apostolii Îl aveau pe Iisus şi când S-a coborât Duhul Sfânt, la Cincizecime.

Duhul Sfânt este Cel care Îl face prezent pe Hristos în inima noastră.

Cât de frumoşi sunt oamenii interiorizați, câtă profunzime este în cele mai nesemnificative gesturi ale lor, în tot ceea ce fac ei – în gândirea lor, în mentalitatea lor sau în modul lor de a relaƫiona cu cei din jurul lor. Simƫim atâta profunzime și că nimic nu este superficial.

Părintele Episcop Ignatie a amintit de relația dintre responsabilități și drepturi:

Se spune că secolul acesta, în care trăim, este unul al superficialităƫii (este chiar o carte intitulată în felul acesta – «Superficial»).

Din păcate, ne bântuie o asemenea abordare faƫă de tot ceea ce este în jurul nostru – şi în viaƫa de familie, şi la locul de muncă, şi în Biserică (noi înşine, cei care suntem chemaƫi, prin vocaƫie, să ne trăim credinƫa cât mai profund rămânem undeva în zona epidermicului, la exterior). Trăirea credinƫei înseamnă un efort de a fi profunzi, de a nu ne lăsa ademeniƫi, distraşi, de cele exterioare.

Venirea la Liturghie înseamnă jertfă şi multă interioritate. Această luptă o trăim şi noi, slujitorii Bisericii. Când rostim binecuvântarea: «Pace tuturor!» sau «Harul Domnului nostru Iisus Hristos» sau «Sus să avem inimile!», ne gândim în primul rând noi, slujitorii  dacă avem interiorizată pacea, dacă este în adâncul fiinƫei noastre, încât să străbată cu putere, ca un şuvoi, înspre cei care sunt împreună cu noi la rugăciune?

Când spunem «Sus să avem inimile!», ne-am ridicat, oare, noi, inima, de la cele pământeşti, care ne fragmentează, în Ceruri?

Întreaga viaƫă a omului se rezumă la lupta de a ne jertfi.

Pentru mentalitatea omului contemporan, jertfa înseamnă un primat al responsabilităƫilor faƫă de drepturi.

Astăzi, din păcate, lucrurile sunt inversate – vrem exclusiv drepturi, iar responsabilităƫile le aruncăm undeva, la coşul istoriei, nu ne interesează. Găsim peste tot o asemenea inversare, o răsturnare a acestui raport.

În primul rând, noi ar trebui să ne asumăm și să interiorizăm responsabilitatea. Să fim responsabili în tot ceea ce facem, de la cele mai nesemnificative gesturi – şi când ne uităm înspre un om, şi când îi zâmbim, în toate să fie multă profunzime, multă stare de interioritate.

Să ne străduim, pe cât ne stă în putinƫă, fiecare dintre noi, să avem o stare de jertfă permanentă şi să nu credem că, atunci când ne jertfim pentru cineva, îi facem un privilegiu – atunci este orice altceva, numai jertfă nu.

Hristos, pe Cruce, nu ne-a transmis, în nicio secundă (nu vom găsi nicăieri, în Evanghelii) – un cuvinƫel, o propoziție, în care să Se exprime în felul acesta: „Uitaƫi-vă la Mine, ce fac Eu pentru voi – Îmi dau viaƫa, Mă jertfesc, şi voi Îmi răspundeƫi cu ură, dispreƫ, ingratitudine şi  cu iluzia omului care crede că Îl poate ucide pe Dumnezeu”. Iisus Hristos nu dă sentimentul unui privilegiu că este pe Cruce, ci, pur şi simplu, ne iubeşte desavârşit.

Aşa ar trebui şi noi, în viaƫa noastră, să ne asumăm o asemenea stare – să trăim şi noi, ca Apostolii, starea aceea de bucurie extraordinară, pe care ei au avut-o pe Muntele Măslinilor.

 Cât de minunat ar fi ca noi să metabolizăm cele duhovniceşti, să le adâncim în noi înşine!

Cu cât ne vom adânci mai mult în noi înşine, în inima noastră, cu atât vom descoperi – ne spun Părinƫii – frumuseƫea pe care a aşezat-o Dumnezeu în taina existenƫei (fiinƫei) noastre, frumuseƫe de care ne vom îndrăgosti – este frumuseƫea harului pe care l-am primit, cu toƫii, în Taina Sfântului Botez.

Ne îndrăgostim intrând în noi şi văzând cât de frumos ne-a creat Dumnezeu. Această frumuseƫe lăuntrică ne răpeşte.  Chiar dacă este atinsă de păcat, rămâne ceva tainic, neatins, tocmai pentru ca, intrând în noi înșine, să ne îndrăgostim, aşa cum o facem când vedem lucrurile frumoase – sunt răpitoare pentru noi şi, în faƫa acelora, nu mai avem cuvinte, pentru că devenim stare.

Când ne apropiem de esenƫial, de miez, nu mai avem cuvinte, rămânem muți; suntem numai stare, numai trăire, în tot ceea ce spunem.

sursa foto: doxologia.ro