În cuvântul său, Ierarhul Hușilor a vorbit despre momentul în care Domnul Hristos interacționează cu o femeie păcătoasă, în casa fariseului Simon. Preasfinția Sa a evidențiat atitudinea Mântuitorului, de bunătate și iertare, care a scandalizat pe cei prezenți:

«De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.» (Luca 7, 47)

În acest pasaj evanghelic, al cărui conținut este extrem de frumos și real, mai ales pentru viața duhovnicească, găsim două realități cu care ne confruntăm, indestructibil legate una de cealaltă.

Prima o găsim în atitudinea lui Simon fariseul, cel care, văzând bunătatea Domnului față de femeia păcătoasă, a judecat și a fost suspicios. Aceasta este prima realitate – suspiciunea, când cineva este bun și ne cuprinde în dragostea inimii sale.

Este greu să înțelegem că bunătatea are niște rațiuni care nu țin de logica noastră umană, de „scoica” minții noastre. Tendința noastră este de a subordona bunătatea rațiunii, și de a găsi tot felul de explicații sau motivații, care stau îndărătul ei.

Bunătatea – aș spune, chiar cu riscul de a contraria – nu are niciun fel de „logică”. Logica bunătății este, pur și simplu, dragostea, a cărei taină noi nu o putem înțelege, oricât ne-am strădui să-i găsim sensurile.

A fi un om bun, a împărtăși celor din jur această stare de bunătate, implică tocmai faptul de a contraria, de a-i pune pe gânduri pe cei care sunt martorii acesteia.

Dacă facem un mic recurs la jertfa Domnului Hristos (la răstignirea Sa pe Cruce), observăm bunătatea Sa desăvârșită, ființială, nu ca a noastră. Noi ne străduim să fim buni, să săvârșim virtutea bunătății, Hristos este Însăși Bunătatea. Conform logicii noastre omenești, pe Cruce, Hristos nu ar fi avut niciun motiv să fie bun.

Probabil că unii dintre cei care erau la picioarele Crucii au beneficiat cel puțin de un cuvânt mângâietor al lui Hristos, dacă nu cumva, unii dintre ei, s-au bucurat și de o minune. Cum s-au raportat față de Hristos? Prin ingratitudine și nerecunoștință – Îl batjocoreau, Îl calomniau, Îl persiflau, Îl ironizau, Îi aruncau priviri piezișe, Îl scuipau, și, în loc să-I dea apă atunci când I-a fost sete, I-au dat oțet și fiere.

Cum S-a raportat Hristos față de acești oameni ingrați – care concentrau, prin atitudinile lor, tot ceea ce înțelegem noi prin ură și răutate? Cu foarte multă bunătate, care și-a căpătat concretețea în rugăciune – S-a rugat pentru ei: «Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!».

Avea vreo logică această bunătate a lui Hristos, conform minții noastre? În gândul lui Dumnezeu are logică, dar pentru noi, oamenii, nu are niciun fel de logică. Noi suntem deprinși să răspundem la bunătate cu bunătate – în cazurile cele mai fericite. Însă, de cele mai multe ori, răspundem la răutate tot cu răutate.

Răspundem rar la răutate cu bunătate, cu dragoste, răbdare și cu o atitudine de smerenie.

Simon fariseul nu a putut înțelege atitudinea de bunătate a Domnului, față de femeia păcătoasă. A spus în sinea lui: „Dacă ar fi știut cine este cea care Îi spală picioarele (se atinge de Trupul cel preacurat al lui Hristos), probabil că nici măcar nu ar fi lăsat-o să se atingă de El”.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că iertarea este  direct proporțională cu iubirea pe care o nutrim față de celălalt:

A doua realitate pe care o desprindem este cea legată de iertare – Domnul îi lămurește lui Simon fariseul suspiciunea, cu o delicatețe și o gingășie aparte, spunându-i o pildă.

Nu este cazul să-l arătăm cu degetul pe fariseul suspicios, pentru că și noi avem aceeași atitudine, în nenumărate situații când bunătatea se revarsă asupra unui om. Ne punem întrebarea și judecăm: „De ce tocmai personajul X sau Y este cel care beneficiază de această bunătate?”, când noi considerăm, după criteriile minții noastre, că nu ar fi trebuit nici măcar să ne uităm înspre acel om.

Domnul îi spune, apoi, lui Simon: „i s-a iertat foarte mult acestei femei păcătoase, pentru că ea a iubit foarte mult, și celui care iubește mult, i se iartă mult, iar celui care iubește puțin, i se iartă foarte puțin”.

Domnul Hristos a vrut să spună că iertarea este direct proporțională cu intensitatea iubirii care este în inima noastră. Noi iertăm atât cât iubim, sau iubim atât cât iertăm – este o matematică precisă.

Degeaba ne înșelăm, crezând că avem dragoste în sufletul nostru, când nu iertăm cu toată ființa noastră. A ierta cu toată ființa presupune să ne comportăm față de omul care a greșit ca și cum el deja nu mai greșește, este reabilitat, nu mai are nicio pată a păcatului sau a greșelilor pe care le-a săvârșit.

Noi, înainte de a acorda iertarea, în primul rând transmitem un sentiment de privilegiu pe care îl facem acelei persoane – îi ținem, întâi, o „predică” strașnică și apoi, într-un final: „Te iert”. Cu alte cuvinte – „Eu îți fac acum un mare privilegiu dacă te iert. Să pricepi lucrul acesta”.

Nu găsim nimic dintr-o asemenea atitudine în modul cum Hristos ne-a iubit, pe Cruce. N-a transmis, nicio secundă, că ne face un privilegiu, că Se jertfește pentru noi.

Inclusiv termenul „jertfă” noi l-am conotat ca și cum am face un mare privilegiu unui om. Îi spunem cuiva: „Cât de mult m-am jertfit eu pentru tine” – cu alte cuvinte: „Am făcut așa de mult (enorm), încât tu trebuie să bagi de seamă, să conștientizezi valoarea a ceea ce eu îți dăruiesc”.

În Hristos nu este nimic din toate acestea, pentru că la El este smerenie, și smerenia nu revendică absolut nimic – nici măcar nu te determină să te revendici pe tine însuți, darămite faptele bune pe care le faci.

Cei care erau prezenți la această întâlnire memorabilă și de o autenticitate extraordinară, între femeia păcătoasă și Domnul Hristos, nu înțelegeau logica a ceea ce se întâmpla acolo – nu înțelegeau nici bunătatea Domnului față de cineva care era socotit paria.

Regăsim atitudinea lui Simon fariseul în Biserică. Noi, cei care ne străduim să trăim o viață autentică, să ne deprindem cu modul de viețuire în Hristos, suntem cei mai predispuși în a avea o asemenea atitudine.

Dacă vine cineva la Împărtășanie și noi, care ne spovedim și ne împărtășim, avem câteva indicii, despre viața lui, începem să declanșăm, în capul nostru, un adevărat scenariu pe marginea vieții aceluia. Omul este lângă Potir și așteaptă, în stare de pocăință și de smerenie, pe care numai Dumnezeu și duhovnicul le știu, iar noi îl judecăm.

Acest lucru se poate întâmpla în orice parohie, mănăstire, sau la nivel de Episcopie – dacă episcopul este bun cu cineva care, „știm” noi, după socotelile noastre, că nu ar merita nicio secundă clemență, bunăvoință – judecăm (ca preot) pe fratele (preot), și suntem ca Simon fariseul, judecându-L, de fapt, pe Domnul, pentru că în bunătatea și faptele noastre bune este Domnul.

Sfântul Marcu Ascetul ne spune că atunci când împlinim poruncile Domnului, de fapt noi Îl trăim pe Dumnezeu, care este ascuns în poruncile Sale. Când împlinim o poruncă, noi de fapt devenim martorii unei teofanii – ni Se arată Dumnezeu.

Fapta bună este o teofanie, nu este numai un simplu act moral, care ține de zona manierismului. Dumnezeu se află în acea faptă bună, și dacă conștientizăm, și dacă nu.

Când judecăm bunătatea manifestată față de cineva, noi de fapt Îl judecăm pe Dumnezeu, și reedităm atitudinea pe care a avut-o Simon fariseul, care L-a judecat pe Domnul, în mintea lui.

Dacă în noi este dragoste, dispare și duhul de suspiciune care îl avem. Nu este simplu, de aceea Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex, într-o cuvântare, spune că nu există nevoință mai mare decât nevoința pentru dragoste.

Să ne luptăm să menținem dragostea, în inima noastră, în casa noastră, în familia noastră, în parohia noastră, la locul de muncă. Oriunde suntem, să fim, prin tot ceea ce facem, dragoste – să „risipim” dragoste în jurul nostru. Aceasta ne va ajuta să ne vindecăm și de suspiciune, de tendința de a nu accepta că cineva este vrednic să beneficieze de harul lui Dumnezeu.

La nivel internațional, se vorbește zilele acestea despre moartea Reginei Angliei, Elisabeta a II-a. Prințesa Diana spunea ceva profund – „lumea de astăzi suferă, și cea mai mare suferință este cea a lipsei de dragoste”.

Acest lucru îl spun și Părinții Bisericii – este o mare criză, un mare deficit de dragoste în lumea în care trăim.

După Sfânta Liturghie, preoții, împărțiți pe grupe, participă la cursurile susținute de Ierarhul Hușilor și de ceilalți profesori invitați.

Potrivit organizatorilor, „preoții înscriși la gradele în preoție Definitiv și 2 s-au întâlnit la Centrul Eparhial-Iași: Colegiul „Sfântul Nicolae”, Muzeul Mitropolitan & Sala Gotică- Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi.

Acest program pune accent în mod predilect pe criteriile de identificare și de întărire a vocației pastorale și a vieții duhovnicești a preotului și a familiei sale, precum și pe actualizarea și contextualizarea pastorației creștine”.