Ierarhul Hușilor a vorbit despre stările sufletești pe care le aveau bogatul și săracul Lazăr, stări care le-au determinat destinul în veșnicie:

«Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube.» (Luca 16, 19-20)

În pasajul evanghelic ni se vorbește despre două personaje cu atitudini diferite față de ceea ce înseamnă dragostea celui care are nevoie de atenția și sensibilitatea noastră.

Un personaj din această parabolă nu are nume; numele lui este păcatul pe care el l-a săvârșit – insensibilitatea, indiferența sau lipsa totală de atenție față de cel care era în nevoie.

Al doilea personaj are nume – „săracul Lazăr” –, pentru că s-a dovedit a fi persoană, care înseamnă iubire, deschidere, răbdare și, mai ales, libertate.

Așa cum reiese din Evanghelie, săracul Lazăr nu l-a judecat pe bogatul care petrecea în chip strălucit, îmbrăcat în haine scumpe, hrănindu-se pe măsură. Domnul Hristos i-a dat nume săracului Lazăr pentru că el întruchipa tot ceea ce noi înțelegem prin „persoană umană”.

Din punct de vedere al aparențelor, săracul Lazăr era defavorizat în comparație cu bogatul, în sensul că era lipsit de demnitatea persoanei umane. El stătea la poarta palatului celui bogat, îmbrăcat în haine care inspirau mai mult milă decât atenție sau respect, era plin de bube, și câinii își făceau milă de el – de sărăcia lui, de starea jalnică în care se afla.

Cu toate acestea, Lazăr primește nume pentru că el n-a încetat, în pofida înfățișării care inspira mai mult milă sau indiferență - cum a fost cazul bogatului, să fie persoană: să aibă dragoste, răbdare, să fie mulțumit cu starea sa, cu condiția pe care o trăia.

Ori de câte ori ne manifestăm ca oameni dificili, nemulțumitori, permanent în stare de conflict, în stare de a judeca sau de a avea prejudecăți față de cei din jurul nostru, abdicăm de la statutul de persoană, de la demnitatea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește fiecăruia dintre noi.  Ne asemănăm cu bogatul care nu avea nume – numele lui era „nemilostenia” (de aceea se și numește „Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr”).

Bogatul din această Evanghelie nu mai era persoană, chiar dacă, conform logicii noastre omenești, în aparență, în contrast cu Lazăr, avea toate indiciile să-l considerăm persoană: bogat, cu poziție bună, se îmbrăca frumos și elegant, întotdeauna plin de strălucire.

Bogatului îi lipsea ceva esențial, care l-a depersonalizat – deschiderea, sensibilitatea, pe care ar fi trebuit să le manifeste față de săracul Lazăr. Nu putea să împărtășească dragoste, pentru că era egoist. Egoismul era dumnezeul căruia el îi slujea.

Un om egoist își creează propriul univers, îl inventează, îl populează cu gânduri (cu mentalitatea care este numai în capul lui și de care el este foarte sigur), și nu-l interesează ce se petrece în jurul său – rămâne complet insensibil.

Credeți că noi nu ne identificăm cu atitudinea de insensibilitate a acestui bogat?

Cei doi și-au primit răsplata nu pentru poziția socială pe care o aveau. Lazăr nu s-a dus în rai pentru că era sărac și amărât – Dumnezeu nu ne vrea în felul acesta. Nici bogatul nu s-a dus în iad pentru că era bogat.

În mod paradoxal, când ajunge în iad, bogatul, care în viața pământească nu știa ce înseamnă să-ți dorești o picătură de apă (să fii însetat) și să n-o primești, era atât de sărac (nu avea fapte bune) încât cere ajutor. Voia să primească un strop de apă, din locul unde era săracul Lazăr – din sânul lui Avraam, în bucurie. Ce întorsătură a lucrurilor!

Lazăr a ajuns în rai pentru că a fost răbdător, mulțumitor, n-a cârtit, nu și-a manifestat indignarea și revolta față de Dumnezeu sau față de cel bogat. Ar fi avut tot dreptul să-i spună bogatului: „Tu trăiești în opulență, în bogăție, ai mesele pline, te desfeți, și nu-mi dai nici măcar o cârmoajă de pită!”. Nimic din toate acestea. N-a cârtit, a fost mulțumit și, de aceea, Dumnezeu i-a făcut parte de rai.

Așa ne face parte Dumnezeu fiecăruia dintre noi, dacă suntem mulțumitori și avem răbdare, dragoste, și nu cârtim în niciun fel, nu judecăm pe nimeni pentru ceea ce ni se întâmplă.

Preasfinția Sa a afirmat că omul care își idolatrizează propriile nevoi și stări devine insensibil la cei din jur:

Bogatul s-a dus în iad pentru că a fost insensibil și fără niciun fel de deschidere față de nevoile săracului Lazăr.

Câți dintre noi nu ne comportăm ca acest bogat? Ne împăunăm, ne înfoiem și trăim cu cele pe care le avem înlăuntrul nostru, și le considerăm ca pe un fel de porfiră și vison, bogăția noastră cea mai de preț. Îndumnezeim gândurile noastre, mentalitatea noastră, ideile noastre, și credem că ele sunt cele mai bune, deosebite, și le impunem celorlalți.

Dacă – Doamne ferește! – celălalt nu le acceptă, începe marea tulburare și neliniște, pentru că suntem prea obsedați de noi înșine, de egoul nostru, de ceea ce noi trăim în chip păcătos și schimonosit, încât nu mai avem deschidere și sensibilitate. Nici măcar nu ne gândim că s-ar putea să fim în eroare, să greșim și să analizăm lucrurile într-o manieră nepotrivită.

Bogatul era sigur pe sine, nu-l interesa nimic, nu-l mișca absolut nimic, pentru că era afundat, încleiat, îndobitocit în bogăția și averile lui, în egoismul lui, și nu avea capacitatea de a manifesta un licăr de dragoste față de săracul Lazăr. De aceea s-a dus în iad: pentru insensibilitate.

Câți dintre noi nu ne comportăm în felul acesta și suntem atât de insensibili, și așteptăm ca celălalt să ne vorbească despre propria lui suferință pe care, de multe ori, nu o poate exprima așa cum este ea, înrădăcinată în adâncul inimii? Acela simte că nu este înțeles, că celălalt nu are antenele sufletului deschise.

Dar, și într-o asemenea stare, dacă nu vom ajunge să transformăm nevoile noastre și nevoia noastră de dragoste într-un idol, vom fi liniștiți. Există și riscul să simțim că avem nevoie de dragoste, iar ceilalți sunt insensibili (pur și simplu nu le pasă); pe noi ne îndurerează acest lucru, ne întristează extraordinar de mult, și ajungem să ne supărăm, să cerșim permanent dragoste.

Așa este firea noastră. Este greu să avem atitudinea săracului Lazăr, care n-a cerut nici atenție, nici dragoste din partea bogatului, n-a cerut nici măcar să-și aplece privirea înspre el. Îi era doar foame – ni se spune în Evanghelie că poftea și el cele care rămâneau de la mesele acestui stăpân. Chiar dacă nu cerșea, îi era foame de dragoste. Sigur că avea și o foame biologică, dar, mai presus de toate, avea nevoie de „pâinea” dragostei și, cu toate acestea, nu a cerut-o.

Așa ar trebui să ne comportăm și noi – ne este foame să fim iubiți, să fim înțeleși, să fim acceptați, să fim ajutați atunci când avem nevoie, însă este total greșit să transformăm frământarea noastră, în ceva în jurul căruia trebuie să pivoteze întreaga planetă și toți oamenii pe care îi întâlnim să ne slujească.

De acest lucru ne încredințează Sfântul Sofronie de la Essex, care ne spune ce înseamnă să iubești pe cineva, să-l simți aproape de tine, să simți această foame de dragoste din partea lui, dar, în același timp, să nu cerșești dragoste, nici să aștepți să fii iubit. Să-ți fie foame, să te bucuri că ar fi minunat să te iubească cineva, dar să nu impui lucrul acesta.

Îmi veți spune: „Dar cum se va rezolva cu cel care rămâne insensibil? Eu nu-l ajut în niciun fel, dacă nu-i mărturisesc nevoile mele”.

Lazăr mărturisea nevoile lui – bubele pe care le avea, sărăcia hainelor, faptul că stătea la poartă – toate erau o mărturisire, un indiciu că el are nevoie de dragoste. Nu mai era nevoie să verbalizeze, să spună ceva prin cuvântul lui. Acestea erau suficiente ca bogatul să înțeleagă că el are nevoie de dragoste, că îi este foame de dragoste, de atenție, de sensibilitate și de gingășie.

Sfântul Sofronie ne spune următorul lucru: „Când iubești pe cineva, îl simți viu înaintea ta. Singurătate simte numai cel care nu iubește. Iar singurătatea se face și mai mare, atunci când vreau să fiu iubit de ceilalți. Orice om, fie împărat, fie cerșetor, veți vedea că, de îndată ce vrea să fie iubit de alții, va simți singurătate”.

Cu toții am trăit această experiență: pe măsură ce aștepți să fii iubit, parcă se intensifică în tine frământarea că ești singur.

Nu ni se spune la modul explicit în Evanghelie, dar intuiesc că Lazăr n-a cerșit să fie iubit, îi era doar foame de iubire, cum ne este tuturor.

Să nu ne iluzionăm că această parabolă nu are niciun fel de aplicabilitate asupra vieții noastre. Din păcate, ne putem identifica cu acest bogat care nu are nume: ne depersonalizăm, ne vedem strict de nevoile noastre, rămânem insensibili, egoiști, și ne bucurăm doar de cele pe care le avem în propriul nostru univers, fără deschidere față de cel care are nevoie de dragostea și atenția noastră.

 Părintele Episcop Ignatie i-a îndemnat pe cei prezenți să conștientizeze nevoia de dragoste și de atenți a celor din jur:

Egoismul este cel care ucide dragostea.

Oricât de însetați am fi (biologic vorbind), oricât de înfometați, oricâtă arșiță a soarelui am suferi în trupul nostru, când primim o mică rază de dragoste din partea cuiva, deja simțim că am înviat și nu mai avem nevoie nici de mâncare, nici de apă, nici de răcoare – dragostea aceea ține loc și de răcoare, și de hrană, și de toate cele de care avem nevoie.

Dumnezeu ne-a lăsat să fim „înfometați” de dragoste. Dar să nu uităm că, așa cum noi suntem înfometați de dragoste, de atenție și de gingășie, și cel de lângă noi este tot la fel.

Când suntem într-o deznădejde, într-o tristețe, într-o suferință, este suficient să primim un cuvânt din partea celui pe care îl iubim extraordinar de mult – și pare ca și cum totul s-a rezolvat, a dispărut din noi ceea ce ni se părea atât de împovărător și de greu de dus pentru inima noastră.

Așa ne iubește Dumnezeu – Treimea de Persoane – este atent la nevoile noastre, la faptul că avem nevoie de lumină, de încurajare și de dragoste.

Să căutăm, pe cât ne stă în putință, să conștientizăm că este nevoie să împărtășim dragoste, înțelegere, să intrăm în inima celui de lângă noi – să-l înțelegem de ce, poate, se comportă într-un anume fel ciudat, inexplicabil pentru noi. Să facem efortul de a trece dincolo de ceea ce vedem în fața noastră, și poate sunt niște aparențe.

Cum ne raportăm noi la cei pe care îi vedem că sunt murdari, miros urât, au o înfățișare neîngrijită? Le aruncăm un ban și îi lăsăm, nu intrăm în vorbă cu ei, nu dialogăm să vedem – în spatele acestei pojghițe a sărăciei în care se scaldă -, ce suflet este, cum gândește, cum se raportează la viață, cum înțelege propria lui viață?

Nimeni nu ar fi intuit că Săracul Lazăr, îmbrăcat amărât și înfometat, va moșteni raiul și se va duce în sânul lui Avraam. Noi i-am fi acordat mai multă atenție celui bogat, îmbrăcat în haine luxoase, dar se pare că el, cu toată bogăția și insensibilitatea lui, a moștenit iadul.