Din soborul slujitorilor a făcut parte şi părintele Ciprian Nedelcu, parohul comunității româneşti din Leeds.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre motivația interioară care l-a determinat pe Zaheu să se urce într-un copac pentru a vedea chipul Domnului Hristos:

«Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân» (Luca 19, 5)

Pericopa evanghelică ne vorbește despre întâlnirea pe care Zaheu vameșul a avut-o cu Hristos, Cel care schimbă, cu adevărat și profund, inimile și vieţile oamenilor.

Prin funcţia pe care o deţinea, Zaheu nu se bucura de o reputaţie foarte bună – un vameș colecta taxele (impozitele) pentru ocupantul roman. Prin urmare, vameșul era suspectat și de trădare, dar și de impuritate. Conform cutumelor Vechiului Testament dacă un evreu intra în contact cu un păgân, era considerat necurat. Prin urmare, în mentalitatea israeliţilor, prin funcţia pe care o avea, vameșul greșea de două ori: pentru că era un trădător, fiind în slujba ocupantului, și pentru că era impur, intrând în contact, în fiecare zi, cu romanii, care ocupau Ţara Sfântă.

Un asemenea vameș, pe nume Zaheu – care se tâlcuiește „nevinovat” –, a auzit despre faptul că Hristos trece prin cetatea Ierihonului. În gândirea patristică, Ierihonul era simbolul păcatului, iar Ierusalimul era considerat locul luminii (al virtuţii). De aceea ni se spune, în Parabola samarineanului milostiv, că un om cobora de la Ierusalim înspre Ierihon – adică se ducea într-un loc în care sigur era supus răutăţii oamenilor (lucru care s-a și întâmplat, acel samarinean fiind jefuit și bătut de către tâlhari).

Hristos intră în cetatea Ierihonului, iar Zaheu vameșul se gândește că este o șansă extraordinară să-L întâlnească. Acest păcătos s-a gândit, în sinea sa, să se urce într-un sicomor, pentru ca, în felul acesta, să-i fie mai ușor să-L vadă pe Hristos. În Evanghelie ni se spune că Zaheu era mic de statură.

Din curiozitate, dar și din dragoste (care stă în spatele oricărei curiozităţi bune și frumoase, nu a celei care iscodește și este indiscretă), Zaheu dorea foarte mult să-L vadă pe Hristos, despre Care auzise, probabil, foarte multe lucruri minunate.

Curiozitatea este mobilul cunoașterii (al amplificării câmpului nostru de cunoaștere). Zaheu vameșul se integra în ipostaza celui care, din curiozitate frumoasă, voia să-L vadă pe Hristos – îi era suficient acest lucru. De aceea, s-a gândit (destul de ingenios, dar și nepotrivit, pentru un funcţionar public) să se cocoţeze într-un copăcel – să nu rateze ocazia de a-L vedea pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.

Nu știm de ce a recurs la un asemenea gest. Probabil că îi era și frică – intuim faptul că l-ar fi linșat cei care erau de faţă, pentru că vameșii nu se bucurau de cinste sau de foarte multă amabilitate din partea celor care erau nevoiţi să plătească taxele către ocupantul roman.

Din dorinţa de a ajunge cât mai aproape de Hristos, exista riscul, dacă ar fi dat puţin din coate, să îi fi deranjat pe cei care erau de faţă. Probabil s-ar fi năpustit asupra lui, în primul rând, pentru că l-ar fi considerat ca fiind prea obraznic, făcându-și loc în faţă, și, în al doilea rând, și-ar fi adus aminte că el este cel care colectează taxele, oprimându-i pe cei care trebuiau să le dea. De aceea, s-a gândit: „Mai bine mă urc într-un copăcel, chiar dacă este o situaţie destul de hilară și voi deveni un obiect de glume pentru cei care sunt de faţă, dar eu vreau să-L văd pe Hristos”.

Preasfinția Sa a vorbit despre modul în care ne dăm seama de intensitatea cu care ne trăim credința:

Când ne dorim extraordinar de mult un lucru, nu ne interesează niciun obstacol, care poate surveni în calea noastră – absolut nimic nu considerăm că ne degradează, ci facem tot ce ne stă în putinţă, ca să atingem acel ţel. Într-o asemenea stare a fost și Zaheu vameșul – și-a pus în mintea sa să-L vadă pe Dumnezeu, și-a propus să-L întâlnească, să-I vadă chipul. Nu l-a mai interesat nici ce ar fi putut să spună cei care erau de faţă, nici faptul că, printr-o asemenea atitudine, devenea obiectul unei ironii și persiflări. Era prea plin de dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu-Omul încât să-l mai intereseze părerile celor din jurul său.

Din păcate, noi, când ne trăim credinţa, suntem extrem de atenţi la ce cred cei din jurul nostru, cum ne percep ei. Ținem foarte mult la imaginea noastră în faţa celorlalţi, mai ales atunci când ne trăim credinţa. Dacă vedem pe cineva care, atunci când își trăiește credinţa, nu este preocupat de imaginea lui în faţa celor din jurul, îl judecăm și îi punem etichete. Însă acel om este sincer. El vrea o legătură specială cu Dumnezeu și are conștiinţa că, atunci când vine în biserică sau se roagă acasă, este el și Dumnezeu. Este exact ca în situaţia a doi îndrăgostiţi – dacă stau într-un parc, sunt atât de absorbiţi unul de celălalt, încât ar putea să treacă sute de oameni pe lângă ei, și nu se simt deranjaţi – ei cred că sunt numai ei doi în acel parc.

Dragostea ne determină să credem că suntem doar în faţa celui pe care îl iubim, că suntem în inima lui și, în rest, nu mai este nimic în jurul nostru. Ar trebui – cel puţin când venim la biserică – să fim așa de îndrăgostiţi de Hristos, încât, chiar dacă în jurul nostru ar mai fi 100-200 de oameni, noi să avem capacitatea de a trăi relaţia specială cu Dumnezeu, (fără să ne mai uităm în stânga și în dreapta sau să mai schimbăm o poveste).

În momentul în care vorbim în biserică, ne uităm pe telefon sau la cine mai intră, de fapt decidem să ne rupem din efortul de a-L căuta numai pe Dumnezeu așa cum L-a căutat Zaheu vameșul.

Când ne propunem acest lucru, vom vedea că Liturghia de două ore trece ca o clipă, și ni se va părea că a trecut prea repede. Când suntem cu ochii pe ceas, când povestim, deja se instalează plictiseala, și ne tot întrebăm: „Mai durează slujba? Nu mai termină odată părintele?”. Toată Liturghia devine pentru noi un chin, și ne va veni în cap și ceea ce trebuie să facem acasă, și ce ne-am programat pentru săptămâna viitoare. Vom simţi că nu ne-am ales cu mare lucru din participarea noastră la Liturghie, că nu ne-am schimbat, că nu am devenit mai spirituali, mai plini de lumină, cu mai multă credinţă, cu mai multă disponibilitate de a face binele și de a fi buni, ci plecăm în aceeași stare în care am venit.

Totodată, Părintele Episcop Ignatie a arătat că prezența Domnului în intimitatea omului are menirea de a-l transforma profund:

Când Zaheu vameșul și-a propus să-L întâlnească pe Dumnezeu, din privirea feţei Domnului s-a născut pocăinţa și schimbarea în inima lui.

Noi trebuie numai să decidem să ne uităm înspre Dumnezeu, și El vine către noi, așa cum S-a raportat și faţă de Zaheu vameșul.

De ce Hristos nu l-a văzut pe altul din acea mulţime care era de faţă? Hristos și-a plecat privirea înspre cel care L-a dorit – Zaheu vameșul –, și i-a spus: „Dă-te jos de acolo, pentru că Eu astăzi vreau să intru în casa ta!”.

A intra în casa unui om înseamnă a intra în viaţa lui, a pătrunde într-un mediu propriu acelei persoane. Când cineva nu ne primește în casa lui și ne refuză, este un indiciu că acela nu ne simpatizează.

Hristos îi spune lui Zaheu: „Vreau să intru în casa (viaţa) ta!” și, în urma acestei întâlniri, Zaheu își schimbă viaţa radical, nu cu jumătăţi de măsură, așa cum facem noi. De aceea, Hristos zice, atât de frumos, că El a venit ca să-i vindece pe cei bolnavi (păcătoși), și nu dorește să piară nimeni, nici măcar păcătosul care supără și deranjează – El vrea să ne vindece pe toţi.

Noi venim la biserică să vedem ce vrea Dumnezeu să ne spună nouă, nu ce am vrea noi să-I spunem Lui. Noi venim cu problemele și frământările noastre și avem mare grijă să I le spunem lui Dumnezeu, dar nu ne mai gândim că ar trebui să alocăm puţin din timpul nostru și pentru ceea ce vrea Dumnezeu să ne spună. Este imposibil ca, pe parcursul Liturghiei, să nu simţim că este ceva care ne atinge inima – un cuvânt din Liturghie, un cuvânt din lecturile biblice sau o formulă liturgică.

Să ne ajute Domnul să ne identificăm cu Zaheu, în partea lui de schimbare și de dorinţă de a vedea chipul Domnului. În urma acestei căutări de a-L vedea pe Dumnezeu, să simţim că devenim alţi oameni, mult mai buni, cu mai multă îngăduinţă, cu mai multă dragoste, și cu mai multă dorinţă de a împărtăși lumina.