Sfânta Liturghie a fost săvârșită, în Catedrala Mitropolitană, de Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, împreună cu Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, înconjurați de un sobor de preoți și diaconi format din profesorii Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”.

Răspunsurile liturgice au fost oferite de Corul „Sfântul Iosif Naniescu” format din studenții teologi din Iași și dirijat de părintele asistent Ionuț Gabriel Năstasă.

În cuvântul de învățătură rostit, Ierarhul Hușilor a explicat semnificațiile pe care le implică teologia, atât în percepția comună, cât mai ales în viziunea Părinților Bisericii:

Memoria liturgică a zilei de astăzi ni-i pune spre aducere-aminte pe trei mari sfinţi ai Bisericii noastre: Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sfântul Grigorie Teologul, și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Scrierile, viaţa, gândirea și simţirea celor trei mari teologi a fost o adevărată teologie, dar nu în felul în care înţelegem noi, astăzi, teologia – modul strict și unilateral de a ne raporta la aceasta, din perspectiva cercetării.

Teologia a ajuns să fie considerată o știinţă, punându-se foarte mare accent pe erudiţie (cercetare), ceea ce nu este complet greșit. Putem să considerăm că aceasta este o raportare eronată în momentul în care înţelegem teologia doar în felul acesta, strict ca cercetare și erudiţie, adică raţionalizăm, parcelăm cu mintea noastră ceea ce ţine de Taina lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, încercăm să-L înţelegem pe Dumnezeu din perspectiva cuvântului nostru, a gândirii noastre.

Sfinţii Trei Ierarhi nu au făcut teologie în felul acesta. Pentru ei, teologia însemna, în primul rând, vorbirea venită de la Dumnezeu, asumată prin experienţă (prin trăire), metabolizată, și apoi dăruită înspre cei pe care îi păstoreau. Cu alte cuvinte, teologia era cuvântul care venea de la Dumnezeu înspre om, și omul, în urma asumării acestei cuvântări venite de la Dumnezeu, prin experienţă și prin vederea Lui, o transmitea oamenilor.

În accepţiunea patristică și, cu precădere, în gândirea Sfinţilor Trei Ierarhi, cuvântul „teologie” are două semnificaţii.

Prima dintre ele se referă la învăţătura despre Taina Preasfintei Treimi. De aceea, Părinţii pe care îi prăznuim astăzi – inclusiv Sfântul Ioan Gură de Aur, cu care noi suntem familiarizaţi ca având doar cuvântări cu conţinut moral – fac teologie, în sensul pe care tradiţia patristică ni l-a lăsat moștenire.

În cuvântările împotriva anomeilor, Sfântul Ioan Gură de Aur – aidoma Sfântului Vasile cel Mare și, în mod special, aidoma Sfântului Grigorie Teologul – înţelege teologia ca împărtășire de viaţa Preasfintei Treimi.

A doua accepţiune a acestui termen este aceea de vedere a lui Dumnezeu – cunoașterea ca vedere (teoptie). Sfinţii Părinţi și, în mod special, Sfinţii Trei Ierarhi, nu au făcut teologie, proptindu-se doar pe un anumit palet al minţii lor, ci teologia lor era izvorâtă din cunoașterea vieţii Preasfintei Treimi, vederea și contemplarea Preasfintei Treimi.

Preasfinția Sa a motivat de ce adevărata teologie presupune, dincolo de acumularea unor cunoștințe specifice, întâlnirea și ascultarea lui Hristos, în Liturghie:

«Foc și lumină să-mi fie mie primirea preacuratelor și de viaţă făcătoarelor Tale Taine, Mântuitorule, arzând neghina păcatelor și luminându-mă peste tot, spre cuvântarea de Dumnezeu cea adevărată» (Sedealna din Canonul Sfintei Împărtășiri)

Vederea lui Dumnezeu și contemplarea Preasfintei Treimi o trăim, la modul maximal, în Sfânta Liturghie, când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos.

În textul preluat din Sedealna Canonului Sfintei Împărtășiri ni se spune că împărtășirea cu preacuratele Taine ale lui Hristos să ne fie, fiecăruia, spre curăţirea sufletului de orice fel de neghină a păcatului, care ne divorţează de Dumnezeu. Această curăţire aduce luminare și culminează în „cuvântarea de Dumnezeu cea adevărată”. În limba greacă (limba sursă, din care s-a tradus Canonul Sfintei Împărtășanii) este folosit cuvântul „teologie”, adică împărtășirea cu Sfintele Taine să ne fie spre pocăinţă (curăţire), spre luminare și spre teologia (cuvântarea despre Dumnezeu) cea adevărată.

Aș vrea să corelez acest pasaj cu un eveniment biblic de o mare importanţă în tradiţia Bisericii noastre răsăritene – evenimentul în care celor doi ucenici, Luca și Cleopa, în drumul lor spre Emaus, li se alătură un străin, care era Hristos. Ei nu au conștientizat acest lucru. Ştiau foarte bine ce se întâmplase, cu câteva zile în urmă, în Ierusalim.

Acești doi ucenici I-au relatat „străinului” toate cele întâmplate, cu o oarecare indignare și nemulţumire că acesta era complet rupt de ceea ce se întâmplase, cu câteva zile în urmă, în Ierusalim.

Nemulţumirea lor a fost spulberată în momentul în care Hristos, la rugămintea lor, a decis să rămână la masă. Așezându-Se la masă, a frânt pâinea, a binecuvântat-o și S-a făcut nevăzut. În momentul acela, cei doi ucenici L-au cunoscut pe Hristos – „li s-au deschis ochii”, așa cum ni se spune în Sfânta Evanghelie.

Aici este un paradox, în sensul că acești doi ucenici știau foarte bine și au detaliat cu lux de amănunte ce s-a întâmplat în Ierusalim, știau despre Hristos, Care a venit să Se jertfească, din dragoste desăvârșită pentru om, să-l răscumpere din sclavia păcatului. Cu alte cuvinte, ştiau foarte bine teologie, în sensul în care înţelegem noi, astăzi – cunoaștem foarte bine tot ceea ce ţine de un eveniment, toate amănuntele, însă nu-L întâlnim pe Hristos, nu-L cunoaștem, nu simţim că El arde în inima noastră și că este în noi, că se aprinde în noi focul Duhului Sfânt (despre care însuși Hristos ne spune, că a venit pe pământ ca să aducă foc și cât de mult ar vrea ca acesta să ardă în inimile noastre).

Ori de câte ori decidem să ne raportăm la a face teologie ca la un simplu act de cunoaștere, o raportare strict raţională, decuplată de la experienţa vieţii liturgice, nu vom fi decât ca acești doi ucenici, care ripostau și erau indignaţi de faptul că străinul de lângă ei nu era la curent cu ceea ce se întâmpla.

Am putea spune, din punct de vedere al cercetării, că cei doi ucenici erau cu bibliografia la zi, însă acest lucru nu le-a folosit foarte mult. Ei înșiși mărturisesc că, în drumul, atât de frumos, de la Ierusalim la Emaus, au simţit că inima lor a luat foc (că ardea ceva în inima lor) doar în momentul în care Domnul Însuși le-a vorbit, din perspectiva Sa, doar în momentul în care El Însuşi a făcut teologie, tâlcuind Scripturile. Iar acest act al teologiei, al înţelegerii Sfintei Scripturi (act hermeneutic), s-a desăvârșit în Împărtășanie (în frângerea pâinii), când Hristos S-a făcut nevăzut, pentru ca să devină și mai văzut (copleșitor) în inimile lor. Ei L-au cunoscut pe Domnul numai în momentul împărtășirii.

Când Domnul Însuși ni Se descoperă – El este tâlcuitorul, Cel care ne inspiră, El ne grăiește despre Sine Însuși – și noi ne asumăm acest lucru, ne aprinde inima.

Teologia este și un act raţional, însă nu unilateral raţional, ci înţelegerea noastră trebuie cuplată la trăire, la experienţa lui Dumnezeu. Dumnezeu ni Se revelează, în mod absolut, în Liturghie, în Sfânta Împărtășanie.

În felul acesta au făcut teologie cei Trei Ierarhi ai Bisericii noastre, pe care îi sărbătorim astăzi. Pentru noi este o uimire (o admiraţie), ce au putut să scrie acești mari Părinţi ai Bisericii noastre, pentru că teologia lor era izvorâtă din Liturghie.

Adevărata catedră de teologie este sfânta masă din Sfântul Altar – de acolo izvorăște teologia, ca vedere a lui Dumnezeu și înţelegere a ceea ce Domnul ne grăiește, fiecăruia în parte. În felul acesta, toţi putem deveni teologi.

Teologia, ca vedere și contemplaţie a lui Dumnezeu, ne ajută să devenim oameni sfinţi.

Părintele Andrew Louth – teolog ortodox englez, convertit la Ortodoxie – are o carte care se intitulează „Deslușirea Tainei. Despre natura teologiei”. Întreaga teologie ar trebui înţeleasă ca o deslușire a Tainei lui Dumnezeu, Care ni Se descoperă și vrea să ne vorbească, așa cum le-a grăit celor doi ucenici.

În cuvântarea a 30-a (despre teologie), Sfântul Grigorie Teologul ne spune că Hristos este Teologul, prin excelenţă. În traducerea Părintelui Stăniloae este folosită sintagma „Hristos – teologul cel mai înalt”, adică El face teologie cu noi.

Câteodată, noi avem aroganţa să credem că noi suntem cei care facem teologie despre Dumnezeu. În gândirea Sfinţilor Trei Ierarhi, această perspectivă este inversată.

Părintele Pavel Florenski, într-una din cărţile sale, spunea că nu este ceva mai rău decât un creștin raţionalist – creștinul raţionalist este mai rău și decât ateul. Cred că acest cuvânt are, îndărătul lui, înţelegerea profundă asupra a ceea ce înseamnă teologia.

Să luăm aminte la modul cum Sfinţii Trei Ierarhi au înţeles să facă teologie – din perspectiva lui Dumnezeu; sau cum Domnul Însuși i Se descoperă omului – nu cum am vrea noi, după mintea noastră, după cunoștinţele pe care le acumulăm sau bibliografia pe care o putem stăpâni, ci după cum vrea El să ni Se descopere, cum vrea să ne aprindă inima, și după cum El Însuși ne vorbește, tâlcuindu-ne cele ce ţin de viaţa duhovnicească.

A fi teolog înseamnă tânjirea de a-L vedea pe Dumnezeu.

La Sfântul Grigorie de Nyssa găsim o adevărată teologie a dorului. Noi Îl dorim pe Dumnezeu, și Sfântul Grigorie de Nyssa se întreabă: „Unde-i Dumnezeu în dorul acesta?”, și tot el spune că este în incinta dorului (El este în însuși dorul pe care îl avem pentru Dumnezeu).

Acest dor înseamnă focul pe care îl aveau aprins în inima lor cei doi ucenici, și care a fost generat de tâlcuirea pe care Hristos a făcut-o, din cărţile Vechiului Testament, despre Sine Însuși - tâlcuire care a culminat cu Sfânta Euharistie, cea care ne poate ajuta să devenim, cu adevărat, cuvântători de Dumnezeu (teologi) – așa cum ni se spune în rânduiala Sfintei Împărtășiri.

foto: doxologia.ro