Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinți consilieri de la Centrul Eparhial și părinți stareți din Eparhie.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre darurile pe care ni le face Dumnezeu, pornind de la fragmentul evanghelic al înmulțirii pâinilor și a peștilor:

«Iar Iisus, luând cele cinci pâini și cei doi pești și privind la cer, le-a binecuvântat, a frânt și a dat ucenicilor, ca să pună mulțimii înainte. Și au mâncat și s-au săturat toți și au luat ceea ce le-a rămas, douăsprezece coșuri de fărâmituri» (Luca 9, 16-17)

Pericopa evanghelică, rânduită de Biserică pentru a fi citită în cadrul Liturghiei din această seară, când îl cinstim pe unul dintre ocrotitorii acestei mănăstiri – Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu –, ne vorbește despre una dintre minunile pe care a săvârșit-o Domnul Hristos, înmulțirea pâinilor în pustie. Este una dintre minunile pe care Domnul le-a săvârșit cu cei care Îi ascultau cuvântul și se hrăneau spiritual cu tot ceea ce ieșea din gura sfântă a lui Dumnezeu-Omul.

Domnului Hristos I se face milă de toți cei care aveau drag să-L asculte. I-a văzut pe oameni că au flămânzit, iar locul nu era unul prielnic pentru a găsi ceva de mâncare – era un loc pustiu, care te îndemna să te uiți mai mult înspre frumusețea cerului, decât înspre cele care erau în jur.

Acești oameni Îl aveau în jurul lor pe Însuși Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Cel care – așa cum spune Prorocul Isaia – a rupt Cerul în două, ca să vină aproape de noi, să Se întrupeze, să-Și asume firea omenească, cu toate ale ei, afară de păcat).

Dumnezeu, în gingășia Sa, îi vede pe acești oameni cărora, în ciuda faptului că Îl ascultau cu foarte mare drag, le era foame. Nu aveau acolo, în pustie, decât cinci pâini și doi pești.

Dumnezeu, Cel care este Hrănitorul tuturor, la modul absolut, Cel care are grijă de cel flămând, de cel orfan, de cel lipsit sau sărac, S-a uitat înspre Cer, S-a rugat, a binecuvântat cele cinci pâini și cei doi pești, și le-a frânt, dându-le mulțimilor, ca să se hrănească.

Înainte de a înmulți pâinile și cei doi pești, Domnul Hristos le-a cerut ucenicilor ca toți acei oameni – cinci mii de bărbați, în afară de femei și copii (ne putem închipui că erau acolo peste zece mii de oameni) – să fie așezați în grupuri de câte cincizeci, într-o ordine desăvârșită, fără să se îmbulzească.

Nu ni se spune în Evanghelie că nu s-au îmbulzit, gândindu-se fiecare, în mod egoist, să ajungă la o bucată de pâine și o îmbucătură de pește. Însă noi deducem, cu maximă precizie, că nu s-au îmbulzit, ci au dat dovadă de o cumințenie și o ordine impecabilă, în timp ce primeau din pâinile frânte și din cei doi pești care se înmulțeau, odată cu distribuirea acestora. Toți cei care au fost de față s-au săturat, și, mai mult decât atât, au strâns douăsprezece coșuri de fărâmituri.

Cum a fost posibil să adune mai mult decât ceea ce omul I-a dat lui Dumnezeu –copilașul a venit cu cele cinci pâini și cei doi pești?

Noi Îi dăm lui Dumnezeu foarte puțin față de cât de mult ne dă El și, cu toate acestea, ne mândrim.

Nu știm cât de mari erau cele douăsprezece coșuri, însă noi deducem, după cele zece mii și ceva de oameni, că nu puteau fi mici coșurile cu fărâmituri. De aici înțelegem că era ordine, încât acei oameni au transformat palmele lor într-o masă – au devenit ca un căuș, din care nu cădea nimic, cu atâta grijă s-au hrănit din darurile pe care Dumnezeu le-a înmulțit.

De multe ori, noi suntem 5-6 la o masă și nu reușim să fim atât de ordonați, nici nu mâncăm cu grijă, ca și cum ceea ce este în fața noastră este darul lui Dumnezeu, ci mâncăm doar din poftă, ca să ne satisfacem pofta.

Diferența dintre un om și un animal, atunci când mănâncă, este că omul își binecuvântează mâncarea și, binecuvântând mâncarea, are conștiința că este darul lui Dumnezeu. Animalul nu-și binecuvântează mâncarea, deși sunt unele dintre ele care au o anumită formă de grijă, atunci când mănâncă. Altele, pur și simplu trăiesc doar ca să mănânce.

Preasfinția Sa a insistat asupra unui păcat care se întâlnește foarte des, atât în relațiile dintre oameni, cât și în relația dintre om și Dumnezeu:

Învățăm, din această minune, că trebuie să primim cu mare atenție, grijă și responsabilitate darurile pe care Dumnezeu ni le dă cu atâta îmbelșugare. El nu e zgârcit, nu contabilizează, nu Se uită la cât Îi dăm noi. Noi Îl transformăm pe Dumnezeu într-o persoană care ar cuantifica ceea ce noi Îi dăm, spunând: „Cât Îi dai tu lui Dumnezeu, atâta îți dă și El ție” – e o minciună (o eroare).

Întotdeauna Dumnezeu ne dă mai mult decât Îi dăm noi. Noi putem să nu-I dăm nimic, și El tot ne dă. Așa este Dumnezeu – Generozitatea absolută.

De multe ori, generozitatea noastră este efectul unei alte generozități, adică dacă cineva a fost bun cu noi, și noi avem datoria să fim buni cu acea persoană, și e bun acest lucru. Mai grav este atunci când suntem buni, dăruim, ne punem sufletul în mâinile celui de lângă noi, și el nu prețuiește aceste daruri, ci, dimpotrivă – le desconsideră și crede că totul i se cuvine.

Atunci când primim darurile de la Dumnezeu sau de la cei din jurul nostru, și credem că ni se cuvin, noi săvârșim un păcat, despre care nu prea se vorbește și pe care nici nu-l găsim în îndrumarele de spovedanie, deși este prezent în relațiile dintre noi – „misecuvenismul”. Credem că totul ni se cuvine, nu avem conștiința faptului că sunt atâtea lucruri pe care nu le merităm, și care sunt exclusiv darul lui Dumnezeu, indiferent cât dăm noi.

Când noi dăm puțin, Dumnezeu ne dă foarte mult. Dacă dăm acel puțin cu toată inima, cu întreaga noastră ființă, jertfindu-ne, Dumnezeu – așa cum se spune în popor – nu rămâne dator niciodată, știe El când să ne dea, mai ales când avem cea mai stringentă nevoie să lucreze în viața noastră.

La fiecare Sfântă Liturghie, se repetă ceea ce însuși Dumnezeu a făcut în pustie. Înmulțirea pâinilor nu este altceva decât o liturghie în miniatură. Noi Îi aducem lui Dumnezeu prescura și vinul, și acea prescură, prin invocarea Duhului Sfânt, devine Trupul lui Hristos, iar vinul devine Sângele lui Hristos.

Noi dăm puțin – cele materiale, iar Dumnezeu ni le dă pe cele spirituale, ne hrănește și ne asigură viața veșnică. Și viața aceasta, trecătoare, ne-o menținem tot din darul lui Dumnezeu, cu cele materiale. Câți dintre noi venim la Liturghie cu această conștiință?

La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a sfințit icoana Sfântului Cuvios Alexie, și l-a hirotesit întru duhovnic pe ieromonahul Damaschin, viețuitor în obștea mănăstirii.