Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele stareț Euharist Micu.

În cuvântul adresat cu acest prilej, Preasfinția Sa a arătat ce presupune, cu adevărat să-și dăruiască cineva viața, lui Hristos:

Slujba de tundere în monahism este un bun prilej de a reflecta asupra a ceea ce înseamnă, cu adevărat, să-ți dăruiești viața lui Hristos.

Monahul se dăruiește pe sine însuși, în integralitate, lui Dumnezeu. Nu-și mai aparține nici sieși, nici lumii, nici celor apropiați, nici prietenilor. A făgăduit că toată viața lui o va centra pe Hristos. Este una dintre cele mai anevoioase lucrări ale monahului.

Viața monahală trebuie să se întemeieze pe trei aspecte fundamentale. Primul aspect este participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Prin nevoința sa, monahul trebuie să tânjească după Hristos din Euharistie, să simtă că Hristos din Împărtășanie (Trupul și Sângele Lui) este adevărata Hrană și că nimic din lumea aceasta nu poate să-i satisfacă foamea și să-i ostoaie setea după Dumnezeu.

Oricât de mult s-ar nevoi un călugăr, oricâtă rugăciune, asceză trupească sau privegheri ar face, dacă acestea nu culminează și nu sunt sfințite de însuși Hristos din Euharistie, toate acestea rămân niște îndeletniciri exterioare.

Viața călugărului trebuie să fie imprimată de dorul după Liturghie. Niciuna dintre ascultările din mănăstire nu poate fi mai importantă decât participarea la Sfânta Liturghie.

Al doilea aspect al vieții monahale (pe care trebuie să se întemeieze viața călugărească) este chemarea neîncetată a numelui lui Iisus, îndeletnicirea cu rugăciunea de toată vremea – așa cum o numește părintele Teofil Părăian – „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.

Rostirea numelui lui Iisus sfințește gândirea și inima monahului, aduce lumină, curățire și, mai ales, unitate în ființa dezintegrată de păcat.

Fiecăruia dintre cei care au primit darul călugăriei i s-a încredințat un metanier, care este numit „sabia duhului”. Acest metanier nu ar trebui să fie un accesoriu exterior al călugărului, ci ar trebui să devină realitatea cea mai profundă a vieții sale. Acel metanier îl va ajuta să se interiorizeze cât mai mult în mintea și în inima sa, rostind cât mai des posibil Rugăciunea lui Iisus. Atât de des, încât să devină, așa cum spun Părinții în Filocalie, una cu respirația (așa cum respirăm, la fel de des să ne și rugăm).

Al treilea aspect al vieții monahale este citirea Sfintelor Scripturi. Așa cum spune Sfântul Antonie cel Mare, călugărul trebuie să caute să-și întemeieze și să-și justifice toate faptele sale având drept sursă Sfânta Scriptură.

 Călugărul este chemat să împlinească, cât mai deplin și responsabil, cuvântul pe care îl spune Hristos: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”; să se hrănească cu cuvântul lui Hristos, singurul cuvânt care nu este afectat de păcat, de rupturi sau de conflicte, pentru că este ieșit din gura lui Dumnezeu-Omul, Cel desăvârșit, Care Și-a asumat firea omenească, redându-i frumusețea cu care Dumnezeu a gândit-o.

Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl găsim în Sfintele Evanghelii, să fie cel care ne învie atunci când suntem morți din punct de vedere spiritual, ne luminează atunci când suntem întunecați, ne dăruiește harul iubirii atunci când urâm și judecăm, ne dăruiește pacea atunci când suntem tulburați, ne dăruiește adevărul atunci când suntem în minciună, și profunzimea atunci când suntem în superficialitate.

După aceste trei dimensiuni ale vieții monahale trebuie să se ghideze orice călugăr – dorul după Hristos din Sfânta Euharistie, participarea la Sfânta Liturghie, rostirea numelui lui Iisus, cel care aduce în noi Împărăția lui Dumnezeu (Îl face pe Hristos Însuși prezent în existența noastră) și citirea Sfintelor Scripturi, hrănirea cu cuvântul lui Dumnezeu, pe care să-l „rumegăm”.

Așa cum mestecăm mâncarea și, cu cât mâncarea este mestecată mai bine, cu atât stomacul nostru o va digera, la fel suntem chemați să „mestecăm” bine, în mintea noastră, cuvântul lui Hristos, pentru ca acesta să intre în existența noastră, să fie metabolizat de către ființa noastră și noi înșine să devenim ca o scriptură vie, precum Maica Domnului. Fecioara Maria tăcea și așeza, în taină, cuvântul lui Dumnezeu în inima ei, încât inima ei a devenit ca un teasc, în care era „măcinat” strugurele cuvântului pe care Hristos îl rostea. A adâncit în ființa ei cuvântul Scripturii, încât am putea spune că Maica Domnului a fost ca o scriptură vie.

Frații care au primit darul îngerescului chip sunt chemați să fie ca îngerii. Nu este simplu. Este foarte greu să fii călugăr, în sensul cel mai autentic al acestui cuvânt. Însă, cu harul lui Hristos, cu mila și îndurarea Sa față de neputințele noastre, vom reuși cu toții să fim așa cum ne vrea Dumnezeu.

După slujba tunderii în monahism, Părintele Episcop Ignatie  a hirotesit întru duhovnic pe preoții Ștefan Cerlincă, Parohia Novaci, Protopopiatul Huși, Ștefan Rusu, Parohia Crasna, Protopopiatul Huși, și Virgil Vulpe, Parohia Docăneasa, Protopopiatul Bârlad.