Întâlnirea a fost prezidată de Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, și a avut ca temă „Criza vocației monahale în context postmodern. Cauze, soluții, perspective”.

În deschiderea evenimentului, Ierarhul Hușilor a făcut referire la relația de armonie ce ar trebui să se regăsească în cadrul obștii monahale:

Una dintre sursele crizei spirituale la care asistăm, cu referire la viața monastică, este o anumită deteriorare a relației dintre stareț(ă) și ucenic(ă).

În întreaga tradiție patristică a Bisericii noastre este subliniat, ca un laitmotiv, adevărul că, în momentul în care relația dintre stareț(ă) și ucenic(ă) este întemeiată pe lucrarea rugăciunii și a căutării Duhului Sfânt, mănăstirea unde aceștia se nevoiesc este una plăcută lui Dumnezeu și chiar harismatică.

Din nefericire, există o hipersensibilitate, o anumită tendință de opoziție, de a desconsidera cuvântul starețului.

Într-o lucrare de căpătâi a viețuirii monahale, „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul, ni se spune că, atunci când nu primea cuvânt mântuitor din partea starețului, ucenicul nu-și mai dezlipea ochii de pământ și începea să rostească Psaltirea, pe care o știa pe de rost, cu gândul și năzuința că Dumnezeu îl va inspira pe stareț să-i dea un cuvânt, care să fie ca o proptea pentru el, în drumul spre Împărăția Cerurilor.

Părinții Bisericii subliniază faptul că, în situațiile în care un stareț, din varii motive, nu reușește să fie așa cum se cuvine, în acord cu viața și rânduiala vieții monahale, dacă ucenicii îl însoțesc cu foarte multă rugăciune, aceasta îl va inspira pe stareț să fie un bun îndrumător, pentru că Domnul are foarte multă milă și îndurare spre cel neputincios care are capacitatea de a-și recunoaște neputința.

De aceea, cel mai mult ar trebui să lucrăm, fiecare dintre noi, la repararea acestei relații, dintre stareț și ucenic.

Sfântul Sofronie de la Essex accentua, în multe dintre scrierile lui, faptul că mănăstirea trebuie să fie o singură gândire, o singură simțire și o singură trăire. Acest lucru este posibil, în momentul în care ne „conectăm” la șuvoiul de rugăciune și de har, pe care trebuie să-l chemăm permanent în viața noastră.

Tot ceea ce facem noi – relațiile dintre noi, ascultările pe care le avem fiecare, unde ne-a rânduit Domnul – să fie imprimat de duh de rugăciune, să aibă drept temei rugăciunea. Numai în felul acesta, Domnul va schimba inima noastră, ne va da minte să vedem lucrurile în esența lor, să nu le tratăm cu superficialitate, și vom primi și râvna de a-I fi cât mai bineplăcuți.

Din când în când, să recitim slujba tunderii în monahism, ca o formă de autoevaluare, ca să vedem în ce punct ne aflăm, cât de departe suntem, cât de mult am ignorat cele pe care le-am făgăduit atunci când, de bună voie și ca o expresie a libertății depline, I-am promis lui Dumnezeu să-L slujim cu întreaga ființă.

Cu toții știm faptul că, atunci când îl odihnim pe starețul nostru, de fapt Îl odihnim pe Dumnezeu. Când, în calitatea noastră de ucenici față de cei care sunt mai mari decât noi, ne pavăm drumul dintre noi cu foarte multă rugăciune, atunci calitatea relațiilor dintre noi are un alt conținut.

În încheiere, Preasfinția Sa a citat un text despre relația dintre duhovnic și ucenic din cartea „Nelumescul iubirii. Monahismul – răspunsul omului la chemarea absolută a lui Hristos” a Părintelui Zaharia Zaharou ( ucenicul Sfântului Sofronie care, la rândul lui, a fost ucenicul Sfântului Siluan Athonitul):

„Dacă starețul va primi sau nu cuvânt de la Dumnezeu pentru ucenic, depinde de atitudinea pe care acesta din urmă o are, atunci când se apropie de el. Monahul este cel care deschide sau închide gura starețului său. Orice gând negativ, chiar dacă rămâne latent în inima lui, va pecetlui neîndoielnic buzele starețului atunci, pentru că atitudinea ucenicului față de ascultare este una greșită. Inima lui va rămâne rece în vremea rugăciunii. El nu va ajunge niciodată să guste din roadele minunate ale ascultării, precum rugăciunea adevărată, pe care Dumnezeu i-o dăruiește doar ucenicului adevărat, și nu va agonisi o inimă simțitoare și zdrobită. Prin urmare, faptul că ucenicul primește sau nu certarea, îndreptarea starețului, devine criteriul oricărei sporiri pe cale monahală.”

Să ne străduim, pe cât ne stă în putință, să ne întemeiem relațiile dintre noi, în mănăstire – dintre stareț(ă) sau duhovnic și ucenic(ă) –, pe rugăciune; toate să fie imprimate de rugăciune, și se vor mai diminua toate asperitățile care ne împiedică a spori lăuntric.

De asemenea, Preasfinția Sa i-a mulțumit părintelui exarh Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna, pentru deschiderea cu care a răspuns invitației de a participa la Sinaxa monahală din Episcopia Hușilor, apreciind în mod deosebit deschiderea pe care acesta o are față de tineri și ospitalitatea pe care o manifestă față de toți cei care pășesc pragul Mănăstirii Putna.

A urmat apoi conferința intitulată Criza vocației monahale în context postmodern. Cauze, soluții, perspective, susținută de părintele Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.

Partea a doua a întâlnirii a fost rezervată întrebărilor și răspunsurilor, pe marginea temei abordate, precum și dezbaterilor pe marginea problemelor cu caracter administrativ, liturgic și duhovnicesc, din cadrul așezămintelor monahale din Episcopia Hușilor.

Fiecare participant a primit din partea Ierarhului Hușilor volumele „Episcopia Hușilor: studii, articole, și documente” autor Costin Clit; „Arta muzicii psaltice în Episcopia Hușilor”, autor diac. Cosmin Vlăduț Mironescu, apărute la Editura Horeb a Episcopiei Hușilor, și Concordanţă biblică, autori Pr. Ioan Buta, Pr. Ioan-Eugen Buta, Prof. Nicolae-Marcel Buta (Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2018).