Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.

Răspunsurile liturgice au fost date de corala Tabor, a Catedralei Episcopale, coordonată de doamna Elisabeta Irimiea.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a descris modul în care omul orb, din Ierihon, a avut intuiția lăuntrică de a surprinde esențialul:

«Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!» (Luca 18, 38-39)

Fragmentul evanghelic ne vorbește despre atitudinea, demnă de luat aminte, a orbului din Ierihon, care își dorea atât de mult să vadă. Atitudinea orbului din Ierihon, căruia Sfântul Evanghelist Marcu îi dă numele – Bartimeu –, este concentrată într-un adevăr după care însetăm cu toții.

Intuim că, spre deosebire de toți cei care erau în jurul lui Hristos, orbul a sesizat, în adâncul inimii sale, că Cel care trece pe lângă el nu este un om obișnuit. De aceea, chiar dacă, la auzul forfotei din jur, a primit un răspuns foarte simplu și banal: „Trece Iisus Nazarineanul”, orbul știa, în adâncul inimii sale, spre deosebire de cei care erau prezenți acolo, și care nu sesizau profunzimea și importanța întâlnirii cu Domnul Hristos, că trece Dumnezeu-Omul.  Acest lucru reiese, cu maximă pregnanță, din rugăciunea: „Iisuse, Fiule al lui David, miluiește-mă!”. Orbul nu-și permitea să ignore, în niciun fel, o astfel de întâlnire, sau să se comporte cu indiferență.

Ca dovadă, când cei dimprejurul său încercau să-l facă să nu mai strige, să tacă din gură, el se ruga și mai puternic, „cu decibelii la maximum”, insistând ca Iisus, Fiul lui David, Dumnezeu-Omul, să aibă milă de el.

Adevărul pe care îl desprindem din această atitudine este că, de multe ori, în această viață, ne lăsăm acaparați de lucruri foarte mărunte, scăpându-ne esențialul, de care ar trebui să ne agățăm cu întreaga noastră ființă, Să nu renunțăm la această profunzime, oricât de mult ar încerca cineva să ne deturneze.

Din păcate, sunt atâtea conjuncturi în care nu reușim să fim oameni profunzi, nu reușim să prindem esențialul de mâini, sensul care ne ajută să intrăm pe orbita trăirii credinței în mod foarte autentic și a trăirii vieții noastre așa cum se cuvine, nerisipindu-ne în mărunțișuri.

Orbul din Evanghelie, chiar dacă nu avea vederea fizică, vedea mai bine lăuntric, spiritual, decât toți cei care erau de față - care nu realizau Cine este printre ei (au spus, aproape banal: „Trece Iisus Nazarineanul”). Orbul a avut intuiția, care izvora din credința lui, că Cel care trece nu-i un simplu om, că este ceva mult mai profund, de care el ar trebui să profite, în urma interacțiunii cu Iisus, Dumnezeu-Omul, Fiul lui David.

Pe orb nu-l mai interesa să cerșească bani, din care să-și asigure traiul de zi cu zi. Trăia din cerșit și era plasat foarte bine, într-un oraș cu un tranzit cu foarte multă lume. Ierihonul era un oraș cu un comerț dezvoltat, fiind pentru orb un loc numai bun, pentru a câștiga câțiva bănuți din care să se poată întreține.

Dacă era ceva mai pragmatic, orbul ar fi putut să se gândească: „Trece cineva special pe lângă mine. Să-i cer să mă ajute să-mi procur mai mulți bani, ca să nu mai fiu nevoit să cerșesc la marginea drumului”. El avea însă conștiința că Omul care trece este ceva mai mult decât toți cei care erau acolo – este Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.

Orbul nu se gândește la acest aspect, pentru că pentru el nu prima ceea ce ține de sfera materială, a lumii acesteia – inclusiv sursa lui de existență. Pentru el era vital – de aceea și striga, ignorând orice fel de apel al celor din jurul său, de a tăcea – să-și recapete vederea, să-l facă Dumnezeu să vadă. Iar Dumnezeu îi dăruiește ceea ce cere, pentru că a cerut cu multă credință.

Preasfinția Sa a afirmat că dobândirea vederii fizice a avut pentru orbul din Ierihon, și o urmare spirituală:

Esența mesajului acestui fragment evanghelic nu este vindecarea însăși, ci altceva. În Evanghelia de la Marcu ni se spune că, după ce a primit vederea, orbul și-a lepădat haina la marginea drumului și s-a dus să-L urmeze pe Hristos.

Hristos l-a întrebat: „Ce vrei de la Mine?”, iar el a răspuns, spontan, cu maximă siguranță, fără niciun fel de ezitare: „Vreau să Te urmez.”. Pentru el, dobândirea vederii fizice a avut și o consecință spirituală, un rod în inima sa.

Acest lucru ar trebui să ne problematizeze și pe noi, cei care ne bucurăm de darul vederii. De câte ori reușim să avem un rod duhovnicesc al darului vederii fizice, așa cum s-a întâmplat cu acest orb? Se schimbă ceva în inima noastră, pentru că Dumnezeu ne-a învrednicit de acest dar, al vederii fizice? Are loc o repoziționare a universului nostru lăuntric, a atitudinilor noastre, de la cele efemere – materiale, înspre cele spirituale, care să devină determinante pentru noi? Răspunsul ni-l dăm fiecare, în forul nostru lăuntric.

Cert este că orbul a știut să sesizeze și să prindă, în „mâinile” sufletului său, ceea ce era esential și poate că le scăpa celor din jurul său – faptul că Cel care trece este Dumnezeu-Omul, Cel care poate să-l vindece și să schimbe sufletele oamenilor, să răsucească viețile lor, în mod fundamental, înspre lumină.

Câtă nevoie avem de lumină, cu toții – indiferent ce formă îi dăm acesteia!

Lumină înseamnă și să găsim sensul vieții, și să găsim liniștea sufletului, și să ne putem trăi credința cât mai profund și să sesizăm cele nevăzute – pentru că nu se reduce totul numai la ceea ce putem noi sesiza, din punct de vedere fizic.

Orbul ne învață că esența este, de cele mai multe ori, în cele nevăzute – exact ca în întâlnirea frumoasă dintre Domnul Hristos și cei doi ucenici, Luca și Cleopa, care mergeau de la Ierusalim într-un sătuc, Emaus. Cei doi ucenici au stat la cină, dar nu știau Cine este Cel care i-a însoțit – L-au numit ca fiind un străin. Când s-au așezat la masă, Hristos a luat pâinea, a binecuvântat-o și a frânt-o, și S-a făcut nevăzut – este momentul declanșării unei vederi spirituale, în sufletul celor doi, care au exclamat: Oare nu ardea în noi inima, când ne tâlcuia pe cale Scripturile?”. Când El S-a făcut nevăzut, atunci li s-au deschis ochii, și au primit încredințarea că străinul era Hristos.

Cu alte cuvinte, noi vedem mult mai bine, chiar și biologic, când reușim să le simțim pe cele nevăzute din viața noastră, așa cum a trăit această experiență frumoasă orbul simplu din Ierihon (cerșetor fiind, nu ne putem închipui că avea vreo pregătire, nu avea nici vreme și nici nu putea să studieze). El doar căuta să-și găsească sursa de trai zilnic – un bănuț primit din mila celor care treceau pe lângă el.

Orbul ne învață că, atunci când Domnul ne binecuvintează cu orice fel de dar, acel dar ar trebui să schimbe ceva în viața noastră, să ne pună pe o altă traiectorie a modului cum să ne trăim viața.

Să schimbe Domnul în noi câte ceva, în funcție de dorința noastră, de modul nostru de a ne exercita libertatea, atunci când ne binecuvintează cu atâtea daruri minunate pe care le primim - mai ales darul suprem, al împărtășirii cu Trupul și Sângele Lui!