Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit, pornind de la o scriere a Sfântului Vasile cel Mare, despre modul în care omul poate simți prezența și harul lui Dumnezeu, atunci când participă la Sfânta Liturghie:

«Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Matei 18, 20)

Memoria liturgică a zilei de astăzi este dedicată unui eveniment din viața Mântuitorului și unui Sfânt al Bisericii primare. Prin urmare, astăzi, din punct de vedere liturgic, este o dublă sărbătoare.

Prima sărbătoare face referire la Tăierea împrejur a Domnului, conform unei prescripții mozaice, căreia i s-a supus în chip de smerenie și ascultare absolută Logosul întrupat.

Sfântul căruia îi este dedicată această zi s-a impus în conștiința Bisericii ca fiind un mare ascet și un profund teolog. De fapt, așa au fost toți Părinții Bisericii noastre – întâi s-au nevoit în asceza rugăciunii, a postirii și a retragerii din rumoarea lumii.

Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, a iubit foarte mult pustia, locurile de retragere. Era o fire contemplativă, care căuta cele dinlăuntrul său, o fire interiorizată, care căuta să se adâncească cât mai mult în rugăciune și vederea lui Dumnezeu.

Noi arătăm o cinstire deosebită față de sfinții care au fost mari teologi ai lumii, citindu-le lucrările, care nu sunt rodul unor strădanii de a dovedi cât de inteligenți au fost. Scrierile Părinților Bisericii sunt rodul rugăciunii, al ascezei, al înțelepciunii și al inspirației de la Dumnezeu.

De aceea, toate scrierile Părinților sunt, în sine, folositoare pentru mântuirea sufletelor noastre, dar și îmbucurătoare pentru mintea noastră. Acolo unde lucrează Duhul lui Dumnezeu, totul este plin de înțelepciune, și poate bucura orice minte însetată de cunoaștere.

Fragmentul din scrierile Sfântului Vasile cel Mare, asupra căruia ne vom opri, este legat de tâlcuirea pe care a făcut-o unui text din Scriptură – pus ca motto al cuvântului de învățătură –, asupra căruia nu reflectăm îndeajuns.

În lucrarea „Regulile mici” a Sfântului Vasile cel Mare, cineva i-a pus o întrebare: „Cum putem să fim și noi învredniciți de acest dar, de a simți că Hristos este în mijlocul nostru, ori de câte ori ne adunăm în numele Lui (ne rugăm Lui)?”.

Adeseori venim la biserică și nu reușim să intrăm în șuvoiul harului dumnezeiesc care se revarsă cu plenitudine în slujbele Bisericii noastre. Ne lăsăm distrași de cele ale lumii. Mintea noastră nu reușește să fie prezentă, să se cufunde în cele pe care le auzim, atât la strană, cât și la altar. Suntem risipiți de foarte multe gânduri, pe care le avem în capul nostru, și nu mai reușim să simțim prezența Domnului, atunci când venim să ne rugăm.

Venirea noastră la biserică are un scop foarte precis – să căutăm să aflăm ce vrea Domnul să ne spună, nu ce am vrea noi să-I spunem Lui. Din păcate, noi ne centrăm doar pe problemele noastre, pe ceea ce vrem noi să-I împărtășim lui Dumnezeu, și nu mai avem disponibilitatea să-L ascultăm și pe El.

Mitropolitul Antonie de Suroj, care a fost episcopul rușilor ortodocși din Marea Britanie – un om de o mare profunzime duhovnicească –, într-o carte dedicată rugăciunii și intitulată sugestiv „Școala rugăciunii”, povestește, la un moment dat, cum o bătrânică vine și i se plânge că nu reușește să se roage, nu reușește să simtă prezența și harul lui Dumnezeu în viața sa, atunci când se roagă.

Mitropolitul îi pune o întrebare fundamentală, căreia această bătrânică i-a răspuns cu maximă sinceritate: „Atunci când te rogi, încerci să-L asculți și tu pe Dumnezeu, să vezi ce vrea să-ți spună El? Sau doar ai pretenția ca tu să fii ascultată? Tu îți asculți propriile cuvinte ale rugăciunii? Îți faci vreme să asculți ce vrea Dumnezeu să-ți spună, în timp ce tu să rămâi într-o stare de tăcere (de contemplație, dincolo de cuvinte)? Reușești să trăiești un asemenea moment?”.

Iar ea a răspuns: „Nu. Eu întotdeauna am crezut că Dumnezeu trebuie să ne asculte pe noi (cuvintele pe care I le împărtășim noi). Nu m-am gândit că și noi trebuie să ascultăm cuvântul pe care îl naște Domnul în inima noastră, când suntem în stare de rugăciune”.

Ar trebui să avem și noi această preocupare, ori de câte ori venim la biserică, să ne gândim: „Doamne, dacă noi suntem aici mai mult de trei oameni adunați în numele Tău, eu simt prezența Ta?”.

La această întrebare, Sfântul Vasile cel Mare ne dă un răspuns foarte concret, atenționându-ne să avem, întotdeauna, în mintea noastră, scopul pentru care suntem chemați în Casa Domnului și suntem poftiți la rugăciune.

Venirea noastră la biserică, la Sfânta Liturghie, este o chemare a lui Dumnezeu. Slujirea noastră începe în momentul în care ne-am ridicat din pat și intenționăm să venim la biserică. Așa cum spune teologul Alexander Schmemann, care s-a ocupat foarte minuțios de tâlcuirea Sfintei Liturghii, „Liturghia începe pentru noi din momentul în care ne-am ridicat din pat și ne-am propus (ne pregătim) să mergem la Liturghie”.

Sfântul Vasile cel Mare ne spune să fim aidoma celor care, de exemplu: dacă cineva este chemat la seceriș, el este pregătit de acasă pentru lucrul acesta – își ia uneltele necesare ca să poată să muncească, să execute ceea ce a fost chemat. Sau, dacă cineva este chemat pentru a construi o casă, își va lua toate cele necesare pentru ridicarea unei construcții. Așadar, fiecare dintre cei doi, încă din momentul în care sunt chemați pentru ceva precis, se pregătesc pentru lucrul la care au fost solicitați – cel pentru seceriș își ia secera, își ia și merinde pentru o zi întreagă, iar cel care este chemat să construiască își ia uneltele necesare pentru construcții.

De ce avem nevoie noi, atunci când suntem chemați la biserică? Sfântul Vasile cel Mare ne spune că avem nevoie de două lucruri, pe care să le împlinim în viața noastră și, în felul acesta, să simțim că Hristos este prezent în mijlocul nostru, ori de câte ori venim să ne rugăm.

Primul, este un text din Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 1-4): «De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre».

Sfântul Vasile cel Mare invocă acest text, ca fiind unul care ne ajută să simțim prezența Domnului, ori de câte ori suntem chemați de El la biserică. Deci, pentru aceasta suntem chemați la biserică – să rămânem în stare de smerenie, de îndelungă-răbdare, și să ne îngăduim unii pe alții prin iubire.

Al doilea lucru este legat de păzirea poruncilor:

„Dar Domnul ne pune dinainte, mai limpede, totul, prin făgăduința unui singur lucru: «Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el» (Ioan 14, 23). Așadar, așa cum la unul ca acesta Își face locaș prin păzirea poruncilor, la fel și la doi sau trei, dacă se pregătesc pentru împlinirea voii lui Dumnezeu. Iar cei care nu sunt vrednici de chemare, nici nu se adună pentru voia Domnului, chiar dacă par să se adune cu același scop în numele Domnului, vor auzi: «Pentru ce Îmi spuneți Doamne, Doamne, și nu faceți cele pe care Eu vi le spun?» (Luca 6, 46).”

Sfântul Vasile cel Mare ne dă două condiții, pe care trebuie să le îndeplinim, pentru a simți că Domnul este în mijlocul nostru. În vechime, în cadrul Liturghiei, creștinii își spuneau unul celuilalt, prin sărutarea păcii: „Hristos în mijlocul nostru”, așa cum spunem și noi, în Liturghie. Este ca un memento, pe care trebuie să-l avem pe tot parcursul Liturghiei. Hristos este prezent, iar noi nu trebuie să ne lăsăm distrași de absolut nimic.

Ca să putem să-L simțim pe Hristos, și să ne bucurăm în mod deplin, atunci când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui, este nevoie de aceste condiții prealabile: multă smerenie, multă blândețe, multă iubire tradusă în îngăduință, și dorința de a păstra cât mai mult unitatea dintre noi, iar aceasta nu poate fi păzită, decât dacă ne străduim să trăim o viață virtuoasă.

Păcatul este cel care dezbină. Când ne certăm cu cineva, când îi reproșăm ceva, noi deja ne-am despărțit de acel om, am divorțat de acel om din punct de vedere spiritual. Ura, reproșul, cuvântul greu pe care l-am adresat, validează divorțul de omul de lângă noi.

Lampa noastră de control, în ceea ce privește dragostea noastră față de Domnul, este cât de mult păzim poruncile, cât de mult ținem cont de ele.

Cât de ușor ținem cont de un cuvânt al unei persoane pe care o iubim foarte mult! Împlinim cu foarte mare ușurință ceea ce ne cere omul care ne iubește.

La fel ar trebui să fie și cu cuvintele Domnului – dacă Îl iubim și El reprezintă sensul vieții noastre, împlinim și ceea ce ne cere El în Evanghelie.