În cuvântul adresat familiei îndoliate și credincioșilor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre faptul că, prin Învierea Sa, Domnul a schimbat conținutul morții:

Ori de câte ori pleacă cineva în lumea veșniciei, pentru cei rămași este un bun prilej de a reflecta asupra efemerității vieții noastre. De multe ori, trăim ca și cum nu am muri. Când cineva pleacă în lumea veșniciei și este răpus de acest inamic al vieții – moartea -, conștientizăm în mod deplin că și noi ne îndreptăm spre aceasta.

Dumnezeu nu ne-a creat spre moarte. Noi înșine, în momente complicate ale vieții, ne agățăm de viață, am vrea să trăim cât mai mult. Acesta este unul din argumentele existențiale, din lăuntrul omului, că noi am fost creați de Dumnezeu pentru a nu muri. Din nefericire, din cauza neascultării lui Adam și a Evei, moartea a pătruns în existența noastră. Este una din realitățile în fața căreia capitulăm cu toții.

Indiferent de poziția socială, de vizibilitatea pe care o avem, indiferent cât de inteligenți sau mai puțin inteligenți, cât de frumoși sau mai puțin frumoși suntem, moartea ne răpune pe toți. Nu face niciun fel de diferență, doar că nu știm când vine un astfel de moment.

Însuși Hristos, când a primit vestea că Lazăr, prietenul Său, este bolnav, S-a întristat. A fost rugat să vină să îl vindece, însă El a zăbovit. După socoteala noastră și a celor două surori ale lui Lazăr, Marta și Maria, nu a ajuns la timp. Când a intrat în satul Betania, a fost întâmpinat de Marta, care i-a reproșat,  - așa cum îi reproșăm și noi, de multe ori lui Dumnezeu, crezând că nu este aproape de noi când avem nevoie stringentă -, că dacă ar fi fost acolo, ar fi putut să împiedice acest inamic al existenței noastre, moartea, și Lazăr nu ar fi murit. În fața unui astfel de reproș, Domnul se poartă cu multă delicatețe. Domnul, chiar și când ne revoltăm și îi reproșăm, rămâne în aceeași iubire față de noi.

Atunci s-a înfiripat un dialog, unic în Noul Testament, pe marginea a ceea ce înseamnă moartea și credința în înviere. „Crezi tu că Lazăr, fratele tău, va învia? Da Doamne, cred că va învia, la sfârșitul lumii.” Iar Domnul Hristos îi dă un răspuns care o ridică la un alt nivel de înțelegere a ceea ce înseamnă moartea: „Cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, el va rămâne viu”. După acest cuvânt, S-a îndreptat spre mormântul lui Lazăr, și a lăcrimat. Este singurul loc din Noul Testament în care ni se spune că Dumnezeu Omul, Iisus Hristos a lăcrimat, văzându-Și făptura Sa, prietenul Lazăr, cuprins de moarte și în stare de putrefacție.

Am convingerea că la fiecare moment de prohodire a cuiva care ne este foarte drag, Iisus plânge, pentru că El nu a vrut să își vadă făptura prinsă de moarte.

S-a îndreptat spre mormânt și l-a strigat pe nume: „Lazăre, vino afară!” La glasul lui Hristos, Lazăr a înviat.

Așa se va întâmpla cu fiecare dintre noi: la sfârșitul lumii, ne va chema Dumnezeu pe nume, și vom învia, indiferent dacă credem sau nu în viața de dincolo.

Din nefericire, sunt foarte mulți oameni care cred în Iisus, dar nu cred în viața veșnică și au anumite replici de felul: cine a venit de acolo ca să știm că există viața după moarte?

Iisus a gustat moartea, pentru noi, și a biruit-o. Prin Învierea Sa, moartea nu mai este ultima realitate, nu mai este un zid pe care să nu îl putem depăși, ci o realitate deschisă spre o altă perspectivă – viața veșnică.

Inevitabil, oricât de greu ar accepta rațiunea acest lucru, noi vom vedea pe Dumnezeu, ne vom întâlni cu El. Ar fi prea trist ca viața să se încheie cu moartea.

Unul din argumentele cele mai puternice că este ceva dincolo de moarte, este că noi niciodată nu vom putea să ne exprimăm despre cineva drag că nu mai există. Vom spune, și la 5, și la 15 ani, că „tatăl meu, fratele meu...  a plecat în lumea veșniciei”.

Preasfinția Sa a arătat că iubirea este mai puternică decât moartea și că plecarea cuiva drag în lumea veșniciei îl face mai prezent în inimile celor care l-au iubit:

Noi îi pomenim pe cei plecați în lumea veșniciei pentru că dragostea și legăturile nevăzute care se croiesc între noi, ca oameni, nu le poate nimeni destrăma, cu atât mai puțin moartea. Iubirea este mai puternică decât moartea.

Cei dragi rămân atât de vii în  memoria inimii noastre, încât nimeni, niciodată, nu ni-i poate smulge din suflet. Este un paradox că, cu cât un om dispare fizic din viața noastră, și noi l-am iubit foarte mult, cu atât este mai prezentă în memoria noastră. Slujbele noastre se termină cu rugăciunea „Veșnică lui pomenire”, adică să fie veșnic, în gândul lui Dumnezeu, cel care a plecat în Împărăția Sa.

Plecarea din această lume presupune o pregătire din partea noastră. Nu putem trăi ca și cum nu murim. Nu luăm nimic din lucrurile pentru care ne consumăm acum și avem o combustie interioară (tot ce înseamnă avere și lucruri materiale). Vom merge doar cu faptele bune.

Ce va rămâne în memoria celor care rămân după noi? Vor reține că am avut o casă mare, că am fost bogați, opulenți? Nimic din toate acestea. Vor reține dacă am fost oameni buni, dacă am răspândit lumină, dacă am avut capacitatea de a ierta, de a ajuta pe cei sărmani. Acestea sunt adevărata bogăție și cu acestea vor rămâne și cei de după noi.

Se spune că noi suntem ceea ce vom rămâne în mintea și inima celor de după noi. Dacă am fost oameni buni și cu bucurie, cu acestea vom rămâne. Acestea ne definesc.  

Dacă am fost oameni răi, invidioși, calomniatori, rănindu-i pe cei din jur, cu aceasta vom rămâne și acestea ne vor defini.

Vedem, cu adevărat, viața, doar din perspectiva morții.

Cu toții am întâlnit muribunzi, la zenitul vieții. Care erau lucrurile esențiale pentru ei? Să fim aproape de ei, să nu moară singuri și să le împărtășim dragoste. Nu le trebuie nimic altceva. Esențial este să fim prezenți în acele momente lângă ei.

Față de cei muribunzi, ne concentrăm, cu întreaga ființă, să simtă că suntem acolo, am vrea să rețină că a fost înconjurat de foarte multă dragoste.

Sâmbătă 20 ianuarie 2024, începând cu ora 09.00, se va oficia Sfânta Liturghie, iar de la  ora 13:00 Slujba Înmormântării, la biserica cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, Viișoara - Gura Bustei, comunitate pe care a păstorit-o, cu multă râvnă, până la ieșirea sa la pensie, în 2008.