Mitropolitul Andrei și Episcopul Ignatie au binecuvântat lucrările de restaurare și înfrumusețare efectuate în ultima perioadă la biserica parohială. În continuare, pe un podium special amenajat în proximitatea lăcașului de cult, cei doi ierarhi au oficiat Sfânta Liturghie, înconjurați de un sobor de clerici. Din sobor au făcut parte: consilierul eparhial pe probleme de misiune și protocol – arhidiaconul Claudiu Grama, protopopul de Turda – preotul Alexandru Rus, duhovnicul Mănăstirii Dumbrava – arhimandritul Vasile Crișan, duhovnicul Mănăstirii Mihai Vodă – ieromonahul Efrem Crișan, preotul paroh Sebastian Zăhan, preotul coslujitor Aurelian Cherecheș, precum și alți preoți invitați.

Răspunsurile liturgice au fost date de Corul Parohiei „Învierea Domnului” din Câmpia Turzii, dirijat de Mihai Turean. La chinonic, grupul de copii și tineri al parohiei a interpretat mai multe pricesne.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de Ierarhul Hușilor, care a afirmat că slăbănogul de la Scăldătoarea Vitezda avea o durere mai profundă decât însăși paralizia:

«Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea» (Ioan 5, 7)

În pasajul evanghelic rânduit să fie citit în Duminica a IV-a după Marele Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, putem constata o atitudine cel puţin enigmatică din partea slăbănogului, atunci când a fost întrebat de către Domnul Hristos: «Vrei să te faci sănătos?». 

Răspunsul instantaneu, fără niciun fel de ezitare, al acestuia, a fost: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare. Sunt mulţi care intră înaintea mea, imediat după ce este tulburată apa de către înger, și eu nu am cum să beneficiez de apa aceasta tămăduitoare, ca să mă vindec de boala trupului, pe care o port de 38 de ani”.

În mod logic, când slăbănogul a fost întrebat de Domnul Hristos dacă vrea să se facă sănătos, ar fi trebuit să răspundă, așa cum poate și noi am fi răspuns, cu aceeași promptitudine și fără niciun fel de intermitenţă: „Da, Doamne! Vreau să fiu vindecat”, și probabil am fi descris starea de suferinţă pe care o ducem – anii și boala de care suferim.

Prin urmare, deducem, cu maximă pregnanţă că, de fapt, boala de care suferea la modul cel mai acut paraliticul, pe lângă infirmitatea trupească, era faptul că se simţea foarte singur, chiar dacă era mulţime de oameni acolo, la Poarta oilor -Vitezda. Nu s-a găsit nimeni, din acea mulţime de oameni, să-și facă milă și să-l arunce și pe el în scăldătoare – el nu putea, era imobilizat pe o targă. Din nefericire, chiar dacă acolo erau mulţi oameni, niciunul nu a fost sensibil la faptul că el nu putea să aibă această voiciune a trupului, de a se arunca în scăldătoarea cu apă tămăduitoare.

Slăbănogul a mărturisit o realitate cu care el se confrunta, și care este, din păcate, prezentă și în lumea de astăzi. Noi trăim într-o lume în care suntem hiper-conectaţi. Folosim reţelele de socializare, comunicăm instantaneu – un mesaj trimis de aici ajunge, în mai puţin de o secundă, în celălalt colţ al globului –, putem să vorbim, să schimbăm impresii, să atenuăm anumite distanţe spaţiale faţă de cei care ne sunt foarte dragi și pe care îi iubim foarte mult. Cu toate acestea – și de acest lucru ne încredinţează cercetătorii –, rata celor care se simt singuri este extrem de mare.

Se spune că există un impact negativ, atunci când ne folosim în mod excesiv de tehnologie. Odată intraţi în era mediilor digitale, de fapt noi am decis să avem un comportament care generează multă singurătate.

Sunt studii care ne spun că, dacă cineva folosește mai mult de două ore tehnologia, probabilitatea ca el să se simtă singur, să aibă o stare de indispoziţie, de anxietate sau de depresie, este de două ori mai mare în comparaţie cu cel care stă în mediul online mai puţin de 30 de minute.

Tehnologia, în sine, este o binecuvântare și nu trebuie să o demonizăm. Însă, cei care se ocupă de cercetări știinţifice în ceea ce privește impactul acesteia asupra omului, ne spun că folosirea abuzivă este foarte periculoasă pentru liniștea sufletului uman. Iar acest lucru îl constatăm și noi, fără să citim studii și cercetări foarte bine documentate – rata oamenilor depresivi, anxioși, care se simt singuri, este extraordinar de mare.

Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe comunitare, să tânjim după comuniune și după dragostea celui de lângă noi. Nimeni nu poate trăi în izolare absolută. 

Singurătatea doare – la modul propriu, nu este doar o simplă metaforă – este o durere a corpului și a sufletului nostru.

De acest lucru ne încredinţează unul dintre marii cercetători, medicul neurochirurg și psihoterapeut german, Manfred Spitzer, în lucrarea, apărută și în limba română, și intitulată foarte sugestiv, „Singurătatea – boala nerecunoscută”. Acest autor ne spune următorul lucru: prin investigaţiile neuroimagistice s-a constatat că durerea și singurătatea se activează exact în aceeași parte a scoarţei noastre cerebrale.

Dacă ne doare, la un moment dat, degetul, în creierul nostru primim un semnal că ne doare degetul, și durerea este localizată într-o altă parte a creierului – nu vreau să fiu absolut deloc tehnic – este vorba de cortexul cingular anterior. La fel, s-au făcut studii pe cei care trăiesc un sentiment cumplit de singurătate, iar partea activată din creierul lor coincide cu cea în care simţim durerea fizică – în aceeași parte a cortexului cerebral.

Prin urmare, creierul procesează singurătatea ca pe o durere a corpului nostru. Așa cum simţim, în același loc al creierului nostru, durerea, când ne tăiem la un deget sau când ne ardem, din greșeală, la o flacără, simţim și starea de singurătate. Prin urmare, singurătatea nu este un simplu simptom, este chiar o boală a trupului nostru.

Partea bună și frumoasă este că Dumnezeu așa ne-a gândit, ca să tânjim după comuniune. 

Preasfinția Sa a a vorbit despre puterea vindecătoare a comuniunii cu cei dragi:

Cu toţii am observat – și oamenii de știinţă confirmă și acest lucru –, când mergem și vizităm un bolnav la spital, vedem pe noptiera lui o fotografie sau două, cu persoane foarte dragi. Nu vom găsi fotografii cu actori sau cântăreţi, sau cu alte peisaje. Așa procedăm cu toţii – în casa noastră, așezăm câteva fotografii cu persoanele care ne sunt foarte dragi. Nu este întâmplător acest lucru.

În momentul în care cineva este bolnav, într-o suferinţă trupească cumplită, dacă se uită la persoanele dragi, de care se simte legat prin iubire, se activează în el sentimentul de comuniune, iar durerea nu mai are aceeași intensitate. Este un lucru constatat știinţific, nu e o simplă deducţie sau o autosugestionare a celui care se uită la fotografie. S-au făcut cercetări pe persoane care, dacă se uită la o simplă fotografie a unui om pe care îl iubesc foarte mult, durerea provocată de singurătate scade enorm de mult din intensitate. 

Paraliticul din Evanghelie avea nevoie de un om care să-l ajute și care să-i dea sentimentul de comuniune și de interacţiune. Nu l-a găsit pe acel om. De aceea, în mod foarte prompt, fără nicio ezitare, se mărturisește Domnului, spunându-I: „Sunt singur aici, chiar dacă sunt înconjurat de o mulțime de oameni”.

Se spune că inclusiv copilașul, când este în pântecele mamei, dacă sesizează un stimul vizual în exteriorul abdomenului mamei, și dacă el îl identifică ca fiind o faţă umană, își întoarce căpșorul după acel chip. Așa ne-a creat Dumnezeu, pentru că El Însuși este comuniune și iubire.

Este așa de trist, când noi nu reușim să sesizăm că sunt oameni care trăiesc în singurătate, părăsiţi și abandonaţi, iar acest lucru este, pentru ei, o mare durere, nu numai sufletească, ci chiar fizică.

De aceea, pasajul evanghelic al vindecării slăbănogului care se mărturisește Domnului că el este singur, își are o aplicabilitate foarte concretă pentru lumea în care trăim noi astăzi, o lume hiper-conectată. 

Suntem prezenţi pe reţelele de socializare, în defavoarea contactelor fizice. Cu cât un om stă mai mult în mediul virtual, cu atât are tendinţa de a neglija și a evita întâlnirile fizice propriu-zise, cu cei din jurul său. Se creează o lume virtuală în capul lui și, ușor-ușor, se instalează sentimentul de singurătate.

Această constatare a determinat-o pe un mare sociolog american (Sherry Turkle) să scrie o carte intitulată, parcă inspirată din cuvântul slăbănogului din textul evanghelic de astăzi: „Alone together”.

Suntem singuri pe reţelele de socializare, ne ameţim cu like-urile și cu cei care ne mai dau comentarii și ne creează un sentiment fals și inconsistent de comuniune. Devenim dependenţi de folosirea mediilor digitale, și nu ne mai putem smulge de acolo, iar în inima noastră se instalează sentimentul de frică, de depresie și de singurătate.

Remediul este să căutăm să nu pierdem bucuria și binecuvântarea întâlnirilor noastre fizice, mai ales cu cei dragi. Să nu evadăm într-o lume virtuală. Să căutăm ca ponderea întâlnirilor fizice cu cei din jurul nostru să fie mult mai mare.

 Acest lucru poate constitui un remediu foarte bun, în faţa sentimentului de singurătate, de frică și de depresie, care îi cuprinde pe mulţi dintre tinerii noștri.

Este paradoxal faptul că întâlnim adolescenţi care trăiesc aceste stări de dereglări ale liniștii interioare. Cauza este una foarte concretă, și nu pentru că este spusă de oamenii Bisericii, despre care unii cred că sunt refractari la știinţă sau la tehnologie, ci înșiși oamenii de știinţă trag un semnal de alarmă, că un consum excesiv de tehnologie poate fi foarte nociv pentru om.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că comuniunea cu cei din jur, în mod fizic, nu virtual, are o capacitate vindecătoare și restauratoare deosebită:

Cu toţii știm că, atunci când suntem în momente de tristeţe și de răvășire sufletească, este suficient să ne întâlnim cu un om foarte drag sufletului nostru, și deja am înviat – exact așa cum i-a spus Domnul Hristos acestui slăbănog: «Scoală-te, ia-ţi patul tău și umblă!». Dacă ar fi să traducem puţin mai fidel, în limba greacă ar suna: „Înviază! Ridică-te odată! Ai această stare a sufletului, de bucurie și de lumină, ia-ţi patul și umblă!” – adică: „Fii un om dinamic, nu un om static, care să stai să lâncezești!”.

Una dintre caracteristicile oamenilor depresivi este aceea că ei se izolează, nu mai vor să se întâlnească cu nimeni, nici măcar cu persoanele care le sunt foarte dragi sufletului. Intră în acea stare de akedie și de lâncezeală sufletească, pe care nu o mai pot gestiona și care este foarte greu de dus. Nu este vina lor că nu o mai pot duce, e o neputinţă pe care nu reușesc să o gestioneze așa cum se cuvine.

Slăbănogul din textul evanghelic surprinde o mare deficienţă a contemporaneităţii, a celor care trăim în această societate hiper-tehnologizată – chiar dacă comunicăm și putem să ne vedem virtual foarte des, acest lucru nu rezolvă comuniunea dintre noi sau capacitatea de a fi disponibili pentru a fi în comuniune unul cu celălalt.

Când îmbrăţișăm omul care ne iubește, ni se spune că hormonul fericirii crește în noi. Mamelor le este recomandat să-i îmbrăţișeze pe copilașii mici cât mai mult, să le vorbească cât mai mult, pentru că în felul acesta li se întărește imunitatea corporală. Ce taină este acest lucru!

Să ne gândim că, de multe ori, putem vedea oameni cu un zâmbet schiţat pe chipul lor, dar în spatele acestuia poate fi multă suferinţă, multă singurătate. Este atât de esenţial să-i căutăm pe acești oameni și să-i întâlnim, la modul fizic. Să-i căutăm unde sunt – unii la casele lor, alţii internaţi în azile de bătrâni sau în spitale. 

Contează atât de mult chiar și numai prezenţa fizică a unei persoane pe care o iubim foarte mult, și deja sufletul nostru a primit cel mai mare medicament. Se și spune, tot de către cei care se ocupă de remedierea acestor disfuncţionalități la nivelul sufletului uman, că cea mai bună terapie nu este atât consilierea într-un cabinet al unui psihoterapeut sau al unui psiholog, cât relaţiile sănătoase cu cei pe care îi iubim – este cea mai frumoasă terapie.

Creierul este singurul organ din corpul nostru care nu poate trăi singur, are nevoie de conexiune permanentă. Când noi ne întâlnim, creierele noastre intră în conexiune unul cu celălalt, și apoi se transmite și inimii. De aceea, se vorbește de „creier social”.

Îmi veţi spune că sunt teoretic. Cred că aţi auzit de nenumărate cazuri în care, unul dintre soţi moare, și între ei știam că a fost o relaţie foarte frumoasă, că s-au iubit și s-au respectat atât de mult cei doi. În mare parte din cazuri, la scurtă vreme, moare și celălalt, pentru că acel creier, al celui care rămâne în viaţă, nu poate sta singur, nu mai poate procesa singurătatea, pentru că a fost obișnuit să se hrănească cu iubirea creierului și a inimii celui de lângă el; se simte amputat – de aceea se și spune că a murit de inimă sau că a murit de atâta singurătate,. Nu este o metaforă, ci este ceva cât se poate de real.

Şi noi, acum, că suntem împreună, creierele noastre sunt conectate unul cu celălalt, și avem convingerea unei comuniuni depline. Nu vom putea spune că suntem singuri, decât dacă, undeva în creierele noastre, lucrurile nu mai funcţionează adecvat.

Hristos, Cel care este iubirea desăvârșită, izvorul comuniunii și al iubirii, să ne inspire și să ne facă atenţi și sensibili la cei care au nevoie, ca de aer, de prezenţa noastră binefăcătoare. Să nu-i părăsim, să nu-i lăsăm singuri, mai ales pe cei care au o suferinţă sufletească, psihică. Pentru ei, cea mai mare binecuvântare și cel mai mare cadou din lumea aceasta, este prezenţa noastră, îmbrăţișarea noastră, exprimarea iubirii noastre, exprimarea afecţiunii și a grijii noastre.

La finalul Liturghiei, Înaltpreasfințitul Părinte Andrei le-a adresat celor prezenți un scurt cuvânt de învățătură și le-a vorbit despre virtutea răbdării, pornind de la exemplul slăbănogului de la Vitezda.

sursa: radiorenasterea.ro