Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele stareț Vichentie Lupu.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre calitatea Sfântului Duh de a fi „Duhul înțelegerii”:

«Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?» (Fapte 2, 6-8)

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că, într-o zi de mare sărbătoare pentru evrei – Cincizecimea sau Șavuotul – Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli, în chip de limbi de foc, și fiecare dintre ei au început să vorbească în limbi străine, precum le dădea, fiecăruia în parte, Duhul Sfânt.

În înţelepciunea Sa cea dumnezeiască, Dumnezeu a rânduit ca Duhul Sfânt să Se pogoare în Ierusalim, tocmai în momentul în care evreii sărbătoreau un eveniment fundamental din credinţa lor – momentul în care Prorocul Moise s-a urcat pe Muntele Sinai și a primit cele 10 porunci, Tablele Legii.

Exegeţii Sfintei Scripturi ne spun că acesta a fost momentul fondator pentru poporul israelit, care a devenit poporul ales - poporul lui Dumnezeu. Păzirea celor 10 porunci a fost legământul pe care ei l-au făcut cu Dumnezeu, ca în felul acesta ei să-și exprime, în mod deplin și autentic, fidelitatea faţă de Acesta.

La fel, în ziua de Cincizecime, Duhul Sfânt Se pogoară peste Sfinţii Ucenici și Apostoli, ca un legământ, ca un moment fondator, pentru că este ziua în care a fost constituită Biserica,prima comunitate de creștini.

Biserica a fost întemeiată de Hristos pe Cruce, prin răstignirea Sa și prin învierea Sa din morţi. De Cincizecime, Biserica întemeiată în chip nevăzut, devine văzută, este constituită, prin Pogorârea Duhului Sfânt și prin botezul pe care l-au primit toţi cei care erau de faţă și au ascultat prima predică pe care a rostit-o Apostolul Petru, despre Hristos Cel răstignit și înviat.

Ceea ce i-a frapat– după cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca – a fost faptul că toate neamurile care erau adunate la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii iudaice auzeau vorbindu-se în limbile lor și înţelegeau ceea ce spuneau Apostolii. Tot la sărbătoarea Cincizecimii iudaice Hristos le vorbise despre „apa cea vie”, despre Duhul Sfânt pe care, dacă omul Îl primește, devine un sălaș al lui Dumnezeu-Treimea.

În condacul sărbătorii ni se spune că, dacă odinioară (în vechime, în Vechiul Testament) au fost despărţite neamurile, prin amestecarea limbilor în Babilon, aici, în cetatea Ierusalimului, când S-a pogorât Duhul Sfânt, toţi au trăit darul unităţii, înţelegându-se unul cu celălalt, chiar dacă Apostolii vorbeau în limbi străine.

Într-o stihiră din slujba Cincizecimii, Duhul Sfânt este numit și „Duhul înţelegerii”, Duhul care ne ajută să trăim acest dar al comuniunii. Când renunţăm să devenim receptivi și disponibili în a-L primi pe Duhul Sfânt, de fapt începem să nu ne mai înţelegem, să rupem acest dar al comuniunii, al înţelegerii.

Cetatea Babilon s-a numit în felul acesta, tocmai pentru că au fost amestecate limbile celor care și-au propus să ridice o cetate și un turn care să ajungă până la cer. Motivul pentru care Dumnezeu a decis să Se pogoare peste cei care erau în acea cetate, în țara  Senaar, și a amestecat limbile, ca ei să nu mai poată să ridice acel turn și să construiască acea cetate, a fost din cauza faptului că ei au căutat să facă aceste lucruri din mândrie.

În Cartea Facerii (11, 4), ni se spune că acești oameni, care, până în momentul în care au fost amestecate limbile, vorbeau o singură limbă, au vrut să ridice acest turn din slavă deșartă, ca să capete faimă. De aceea, Dumnezeu le-a zădărnicit acest plan, care avea drept sursă mândria.

Nu este foarte greu să constatăm și noi că, momentele în care nu reușim să ne înţelegem, să comunicăm, să fim în comuniune unul cu celălalt, sunt din pricina mândriei care ne locuiește, ne blochează și generează prejudecăţi și tendinţa de a controla pe cel de lângă noi. Aceasta este o sursă permanentă de conflict și de afirmare a egoului, în raport cu cei de lângă noi.

De multe ori, vorbim aceeași limbă, dar nu reușim să găsim acea stare de comuniune, acel flux de energie care să înlesnească înţelegerea dintre noi. În asemenea contexte, când vrem să exprimăm o stare de confuzie, o stare de haos, pe care nu o mai putem suporta și căreia nu-i mai găsim niciun fel de logică și coerenţă, o numim ca fiind o „babilonie”, de la cuvântul „Babilon”, care înseamnă tocmai acest lucru – confuzie, neînţelegere. Sursa acestei neînţelegeri este mândria, păcatul care Îl alungă pe Duhul Sfânt, cel care este numit „duhul înţelegerii”.

La rădăcina înţelegerii dintre oameni stă întotdeauna smerenia.

Preasfinția Sa a arătat că mândria distruge orice șansă de comuniune cu cei din jur:

Probabil aţi constatat, în viaţa dumneavoastră, că niciodată nu aţi pierdut, în momentul în care v-aţi smerit, în momentul în care aţi renunţat la egoul dumneavoastră, la mândrie, la faptul de a vă considera centrul universului și toţi ceilalţi să fie ca niște sateliţi care se perindă în jurul vostru. 

Însă, de fiecare dată când ne-am mândrit, am pierdut în primul rând liniștea, unitatea fiinţei noastre lăuntrice, și comuniunea cu cei de lângă noi.

 Nu există suferinţă mai mare în lumea aceasta, decât să fii aruncat, din propria ta decizie, într-o lume a urii și a neiubirii – de fapt, noi ne aruncăm pe noi înșine, când suntem mândri.

În Ierusalimul Cincizecimii, când S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc asupra Sfinţilor Ucenici, s-au înţeles foarte bine – fiecare pricepea ceea ce vorbeau Apostolii. Erau însă unii care nu înţelegeau – ca dovadă, ei au distorsionat acest dar al pogorârii Duhului Sfânt, al comuniunii dintre oameni, spunând: „Nu cumva Apostolii, în miezul zilei, sunt plini de must (adică nu cumva au băut și sunt beţi?), de vreme ce vorbesc aceste limbi, pe care nu le înțelegem?”. Ei nu înţelegeau pentru că aveau, probabil, un blocaj în a percepe și a înţelege comuniunea dintre oameni.

Este minunat să simţi că în preajma unui om poţi să te trăiești pe tine însuţi exact așa cum ești, să poţi să te comunici pe tine, cu toate ale tale, cu cele ale lăuntricului tău, să simţi că poţi să trăiești liber, fără să ai sentimentul unei stări de stinghereală. Este atât de binecuvântat și de frumos să stai în preajma unui om care te valorifică și în faţa căruia simţi că tu capeţi valoare.

În contrast cu o asemenea stare și trăire minunată, este atât de greu și insuportabil să stai lângă un om care nu știe să te preţuiască sau care, tot timpul, îţi dă sentimentul că ești vinovat, că ești un nimic și trebuie să depui efort ca să îi poţi deschide inima, să vadă că și tu meriţi atenţie, cinste și iubire. 

Este foarte greu să stai lângă un om faţă de care ai impresia că cerșești absolut totul – dragoste, atenţie, bunăvoinţă și, mai ales, înţelegere. Acel mod de relaţionare devine un adevărat iad și, de aceea, nu reziști psihic, clachezi, te simţi zdrobit în relaţia cu un asemenea om, pentru că mândria și egoismul din el sunt cele care ucid, care te pulverizează și te transformă într-un om de nimic.

Să gestionezi în mintea ta acestea și să îţi dai seama că ești într-o relaţie foarte nepotrivită pentru sufletul tău, care te anulează ca om, nu este atât de simplu, mai ales când poate acela, care se comportă în felul în care l-am descris, este un om la care ţii foarte mult și care face parte atât de intim din ecuaţia vieţii tale. În asemenea situaţii, lucrurile se complică foarte tare, și devin o cruce.

Toate aceste lucruri sunt din cauza faptului că în noi este mândria și întotdeauna vrem să fim în centru. Când Duhul Sfânt vine în inima omului, lucrează smerenia, cea care întotdeauna îl pune în prim plan pe cel de lângă noi – nevoile lui, problemele lui, dragostea lui, calităţile lui Aceasta este lucrarea smereniei și acesta este darul smereniei, care este un rod al Duhului Sfânt.

Unde există smerenie, există și înţelegere. Unde există mândrie, nu putem vorbi de niciun fel de cale de comunicare, de niciun fel de posibilitate de a ajunge la sufletul celuilalt. 

Mândria ridică între noi, oamenii, ziduri, pe care le cimentăm, folosind cărămizile prejudecăţilor și ale aroganţei, cărămizile unui dispreţ faţă de cei din jurul nostru. Exact așa au vrut cei din Babilon – să ridice aceste cărămizi ale aroganţei, pe care Dumnezeu le-a stopat.

Nu cred că aș exagera foarte mult, dacă aș spune că trăim, în lumea de astăzi, într-un anume fel, o oarecare babilonie. Reușim atât de greu să ne înţelegem unul cu celălalt, începând de la nivel personal – nici măcar pe noi înșine nu reușim să ne înţelegem, nu reușim să comunicăm cu noi înșine. Nu reușim să ne înţelegem nici la nivelul vieţii de familie, nici la nivelul vieţii în societate, între prieteni, sau la locul de muncă. Toate acestea sunt din pricina faptului că, oriunde am fi, căutăm faimă, căutăm să avem un nume, așa cum căutau cei din Babilon.

Unicul nume pe care Apostolii și toţi cei care erau adunaţi în ziua Cincizecimii îl căutau era numele lui Iisus Hristos – nu să-și facă propriul nume sau faimă, ci numele lui Iisus Hristos, în numele Căruia Apostolul Petru a predicat și s-au convertit peste 3000 de oameni, care L-au primit pe Hristos în adâncul inimii lor.

Acesta este darul Cincizecimii, al perceperii și al înţelegerii că Duhul Sfânt este un duh al comuniunii, al comunicării depline dintre noi, oamenii sau, așa cum este numit în textele liturgice – un „duh al înţelegerii”. 

Când noi nu reușim să ne înţelegem, trebuie să ne gândim și să conștientizăm foarte limpede că acolo este un alt duh – duhul celui rău, al diavolului, pentru că acela seamănă întotdeauna tulburare, întotdeauna alimentează orice formă de dezbinare dintre oameni, inventează cele mai rafinate forme de a-i ţine pe oameni în conflict, în ură și în stare de ruptură.

Este atât de greu să luptăm cu egoismul, când îl descoperim în noi. În momentul în care vedem cât de imensă este mândria în noi, ducem o luptă crâncenă – o „luptă până la sânge”, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, ca să dezrădăcinăm din noi patima mândriei, care este virusul dezbinării și al lipsei de comuniune dintre oameni.

Duhule Sfinte, Duhul înţelegerii, al unităţii și al comuniunii, vino în vieţile noastre, în casele noastre, în societatea noastră, și fă să dispară orice fel de duh al dezbinării, al rupturii și al neînţelegerii dintre noi!

După Sfânta Liturghie, Părintele Episcop Ignatie a  vizitat șantierele bisericilor din localitățile Huc, Todirești, Schinetea și Armășeni, precum și stadiul picturii bisericii din Dumești.