Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele inspector bisericesc Dragoș Trofin, părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan și părintele paroh Ioan Măriuța.

După slujba de sfințire a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea lăcașului de cult.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a arătat că a fi sfânt presupune maximizarea umanului din noi:

«Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească; precum întru El ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotință a voii Sale» (Efeseni, 1, 3-5)

Prima duminică, după marea sărbătoare a Pogorârii Duhului Sfânt, este dedicată tuturor sfinților Bisericii noastre, cunoscuți și necunoscuți. Prin urmare, Biserica ne invită, în această duminică, să reflectăm, asupra a ceea ce înseamnă să fii un om sfânt. 

În general, pe oamenii buni la suflet, capabili de iertare, deschiși întotdeauna în a-i ajuta pe cei din jur, îi numim ca fiind „oamenii lui Dumnezeu”, pentru că ei întrupează în viața lor modul de viețuire al Evangheliei și ceea ce Hristos ne cere să împlinim.

Virtuțile pe care noi le asumăm și le trăim în viața noastră, nu sunt altceva decât însușirile sfinte ale lui Dumnezeu, care iau formă și în viața noastră.

Una din însușirile lui Dumnezeu este sfințenia Sa absolută. De aceea, în Scriptură, găsim de nenumărate ori îndemnul acesta: „Fiți sfinți precum și Eu sfânt sunt, Domnul Dumnezeul vostru”. Suntem chemați să devenim sfinți să ne împărtășim din sfințenia lui Dumnezeu. 

Când vorbim despre sfinți sau despre un om sfânt, avem tendința de a înțelege că este ceva pe care noi nu-l putem atinge, ceva așa de îndepărtat de noi,  sau o anumită stare la care ajungem foarte greu. Probabil că într-un asemenea context, am generat următoarea spusă, când greșim și nu suntem așa cum ne cere Dumnezeu, când mai avem momente de poticneală, de slăbiciune, și noi spunem așa: „dar nu sunt sfânt!”. Adică, cu alte cuvinte, am spune celor din jurul nostru: „să nu ai pretenția aceasta de la mine să fiu ca un sfânt, am și eu momentele mele în care rătăcesc, momente în care sunt într-o derută morală sau duhovnicească”. În felul acesta ne scuzăm noi, ca cei din jurul nostru să nu aibă pretenții de ordin moral și duhovnicesc, ca noi să fim oameni buni, exigenți în ceea ce privește modul nostru de a ne comporta și de a gândi. 

A fi un om sfânt înseamnă mai ales capacitatea și puterea, prin harul lui Dumnezeu, de a maximiza umanul din noi, așa cum ne spune părintele Dumitru Stăniloae. 

Cu cât suntem mai oameni, cu cât lăsăm să strălucească din noi virtuțile care ne redau demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, cu atât accedem la sfințenie, ne împărtășim din sfințenia absolută a Domnului. Această sfințenie se manifestă și o putem înțelege cu precădere prin faptul că noi nu mai suntem într-un raport de opacitate unul față de celălalt. Ne comunicăm atât de ușor, ne dăruim atât de ușor unul celuilalt; „când ne sfințim și când devenim sfinți, noi devenim transparenți unul față de celălalt” - ca să folosesc o expresie dragă părintelui Dumitru Stăniloae. Nu există niciun obstacol în a accede în sufletul celui de lângă noi, noi înșine suntem deschiși, ne manifestăm disponibilitatea de a ne împărtăși.

Noi ne ascundem doar atunci când păcatul este în sufletul nostru, atunci avem  înclinația de a ne închide, de a evita orice formă de comuniune cu cei din jur. 

Omul sfânt este un om transparent; transparență care se manifestă prin faptul că nu are nimic de ascuns, totul este la vedere. 

În preajma unui om sfânt, ne simțim liberi, descătușați de multe din poverile apăsătoare pentru noi. În preajma unui om sfânt, avem conștiința propriei noastre valori spirituale, pentru că omul lui Dumnezeu, omul sfânt nu se pune pe sine însuși în prim planul vieții, ci întotdeauna îl valorizează pe cel de lângă el. Este mai important cel de lângă el, semenul său, decât propria sa persoană. E o logică cu care nu suntem obișnuiți. 

Preasfinția Sa a arătat că primul pas spre sfințirea vieții este conștientizarea slăbiciunilor și a stării de păcat:

În lumea aceasta, atât de egocentrică, căreia îi suntem parte, și nu i ne putem sustrage, suntem învățați să ne punem pe noi în centru și apoi pe cei din jurul nostru; să ne vedem întâi propriile noastre nevoi; să nu ne asumăm slăbiciunile, să nu ni le recunoaștem. Când procedăm în felul acesta, în sufletul nostru se instalează un adevărat haos și o adevărată degringoladă, un chin psihic.

Or, vindecarea unui om care constată că este bolnav sufletește, care vede că are slăbiciuni, neputințe, începe în momentul în care noi ne asumăm acest lucru. Există o maximă în teologia patristică, pe care a enunțat-o atât de frumos Sfântul Grigorie Teologul: „nimic din ceea ce nu este asumat nu poate fi vindecat”. 

Dacă noi nu avem conștiința propriei noastre îmbolnăviri și nu conștientizăm boala spirituală care ne macină și ne desfigurează, nu vom avea niciodată conștiința că se impune să intrăm într-un proces de însănătoșire. Observați, atunci când în corpul nostru se destabilizează lucrurile și suntem captivi unui virus sau unei boli, care este impulsul nostru natural, firesc? Să mergem la doctor, să căutăm vindecare. Și cu cât durerea este mai mare, cu atât ne îngrijorăm mai mult de propria sănătate și de însăși viața noastră, pe care o simțim pusă în pericol. Alergăm instantaneu la medic, care să constate ce boală este în noi și să ne prescrie tratamentul adecvat. 

Dacă vrem să ne însănătoșim din punct de vedere spiritual și să devenim oameni sfinți, e nevoie să conștientizăm mai întâi că suferim de această boală a păcatului, care ne opacizează, care ne închide unul față de celălalt și ne determină să fim suspicioși, să avem prejudecăți față de cei din jur - toate acestea nu sunt altceva decât oglinda a ceea ce este în noi, pe care o proiectăm pe monitoarele sufletelor din jurul nostru. Ce este în noi, vedem în celălalt și ne chinuim. 

Păcatul este adevăratul obstacol din calea noastră, în procesul nostru de a ne sfinți, de a ne îndumnezei. În procesul nostru de a maximiza tot ce este mai uman, mai frumos și mai strălucitor din noi - daruri pe care Dumnezeu le-a așezat în sufletul fiecărui om. 

În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel ne spune că Însuși Domnul Hristos este Cel care, mai înainte de întemeierea lumii, ne-a ales ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui. Cu alte cuvinte, noi, în gândul lui Dumnezeu, în intențiile Lui, suntem chemați să devenim, cu toții, sfinți. Păcatul este un accident care ne deturnează de la această chemare de a fi oameni sfinți, de a manifesta prin tot ceea ce facem noi starea aceasta de libertate, de firesc, de bucurie și de dorință de  a-L mărturisi pe Hristos în orice context și-n orice situație. 

Sfântul este cel care Îl asumă pe Hristos în viața lui, Îl metabolizează și are conștiința că nu poate trăi fără de El. Nu poate respira fără de El, nu poate gândi, nici simți fără de Hristos. Cu toții am vrea să întâlnim oameni sfinți și de a căror povață, sfat, înțelepciune și bunătate să ne bucurăm.

 Cu toții avem șansa de a deveni sfinți - ne-a fost oferită prin Taina Sfântului Botez. Sfinții au fost oameni ca și noi, fiecare dintre ei cu slăbiciuni pe care au căutat să le vindece, să le depășească, să le asume și să le dăruiască lui Dumnezeu, ca în felul acesta ei să devină puternici prin harul Lui.

Sfântul Apostol Pavel, cel pe care l-am sărbătorit ieri, ne spune că el „se laudă în slăbiciunile lui”, pentru că atunci simte că lucrează în mod intens și covârșitor harul și puterea lui Dumnezeu. 

Noi ne ascundem slăbiciunile, nu ni le asumăm, dimpotrivă; chiar și atunci când cineva ne atrage atenția că suntem într-o înfundătură morală a vieții noastre, ne supărăm, pentru că orgoliul este imens și nu vrem să fim ajutați să ne îndreptăm, nu vrem ca cineva din jurul nostru să ne aducă conștiința că nu funcționăm cum se cuvine și  că avem nevoie de o revizie tehnică. Aceasta vine atunci când noi ne asumăm ceea ce greșim și alergăm la Spovedanie - prin Spovedanie noi decidem să lepădăm păcatul și să devenim oamenii lui Dumnezeu. În Spovedanie, luăm decizia să devenim oameni sfinți; de aceea avem nevoie, ca de aer, ori de câte ori păcătuim, de spovedanie. 

Spovedania ne aranjează, ne pune în ordine lucrurile din sufletul nostru, care au fost aruncate într-o vălmășie din pricina păcatului. Acest lucru l-au făcut sfinții. Câtă pocăință au trăit în viața lor marii sfinți! 

Măsura sfințeniei este întotdeauna direct proporțională cu pocăința pe care o trăiește un om; „unde prisosește păcatul - spune tot Sfântul Apostol Pavel - acolo vine harul lui Dumnezeu”. Ce înseamnă aceste cuvinte? Nu că ne apucăm să păcătuim, ci unde conștientizăm că vine în noi păcatul și nu-i putem face față din pricina slăbiciunilor, în pofida faptului că încercăm, prin pocăință, să ne corectăm, simțim și lucrarea harului lui Dumnezeu în viața noastră. 

Avem capacitatea de a deveni sfinți. Nu este ceva adresat numai unor oameni. Hristos ne spune, în Evanghelie, că toți am fost aleși să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui - toți, nu în mod selectiv, unii. Faptul că nu ajungem toți sfinți este că unii ne lăsăm cotropiți de păcat și de ceea ce este urât. Însă avem șansa să ne vindecăm prin Taina Spovedaniei. 

În încheiere, Părintele Episcop Ignatie a citat un text care sintetizează cele spuse, scris de un mare intelectual din perioada interbelică, Ernest Bernea - tatăl marelui pictor, plecat în veșnicie și care a fost contemporan cu noi, Horia Bernea, cel ce a ctitorit Muzeul Țăranului Român, din București. Într-o reflecție despre ce înseamnă a fi sfânt, Ernest Bernea ne spune următorul lucru: 

„Sfântul trezește conștiința la o viață nouă, la o altă viață decât aceea a deprinderilor noastre zilnice. Sfântul deschide o cale de ascensiune, nebănuită și totuși atât de umană făpturii acesteia uitată în propria sa rătăcire, ademenită de chemările ascunse ale unui pământ încă nebiruit. Sfințenia este o mustrare permanentă adusă înclinărilor decadente și imorale ale omului. Sfințenia fixează un punct luminos, cel mai înalt, pe cerul spiritualității noastre, prin care prețul vieții de aici se mărește. Apropierea de sfânt ne face să încercăm cele mai bogate experiențe și mai pure frumuseți. Sfântul este omul pentru care „sens” înseamnă trăirea conștientă și voluntară a unei realități permanente și desăvârșite. Sfântul este omul dăruit lui Dumnezeu. De aceea treapta cea mai de sus a omenirii – cât de frumos spune, la aceeași armonie de înțelegere cu părintele  Dumitru Stăniloae – este sfințenia. E locul în care omul nu-și poate dori mai mult. În acest fel, sfântul pare că urăște și neagă tot ceea ce aparține lumii acesteia. E numai o aparență înșelătoare. Sfințenia nu înlătură lumea aceasta, întrucât ea este ceva făcut. Ci numai urâtul din ea, elementul negativ adus prin păcat. Sfântul iubește lumea întrucât este creația dumnezeiască și participă la dumnezeire. Sfințenia desprinde omul de lumea noastră dar numai în ce are ea trecător și supus morții. Sfântul este omul lui Dumnezeu”. 

Și așa să ne învrednicească Domnul, să luptăm cât mai mult pentru sfințenie și, cum spunea un poet francez, Paul Valéry: „Nu există tristețe mai mare pentru om decât  de a nu fi sfânt”.

La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a oferit distincții de vrednicie celor care s-au implicat, de-a lungul timpului, în lucrările de restaurare și înfrumusețare a lăcașului de cult. De asemenea, a oferit părintelui paroh Ioan Măriuța Diploma de vrednicie „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Ierarhul Hușilor a evidențiat contribuția deosebită la reabilitarea bisericii, în calitate de fost paroh, a părintelui inspector eparhial Dragoș Trofin, și a familiei acestuia. În semn de prețuire, a oferit Distincția eparhială „Maria Costachi” cu cruce, doamnei preotese Felicia Trofin.