Din soborul slujitorilor au făcut parte părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele paroh Constantin Căpitanu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre modelul oferit de Maica Domnului în ceea ce privește asumarea suferințelor celor din jurul nostru, și implicit sprijinirea lor:

«Și i-a binecuvântat Simeon și a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi» (Luca 2, 34-35)

Din punct de vedere liturgic, ne aflăm într-o perioadă deosebită, de cinstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea care ne-a adus, datorită bunăvoinței și dragostei Preasfintei Treimi, cel mai mare dar – pe Iisus Hristos în lume, Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat.

În aceste zile, premergătoare marelui praznic al Adormirii Maicii Domnului, seară de seară încercăm, după putințele noastre, având în inima noastră această rugăciune atât de frumoasă adresată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – Paraclisul Maicii Domnului –, să o cinstim așa cum se cuvine.

Prin urmare, este o perioadă foarte specială, de post, rugăciune și un prilej sfânt și aparte de aprofundare a tainei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Cuvântul spus de Dreptul Simeon Maicii Domnului, după ce a rostit acea rugăciune foarte frumoasă, avându-L în brațe pe Mântuitorul lumii, Iisus Hristos – „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne!”, este ca o profeție a ceea ce va trăi Maica Domnului la picioarele Crucii, văzându-și Fiul răstignit, văzând răutatea oamenilor năpustită asupra Lui și îndurând, cu inima ei de mamă și cu dragostea ei deosebită, priveliștea de pe Dealul Golgota.

Dreptul Simeon i-a spus Preasfintei Născătoare de Dumnezeu că prin sufletul ei va trece sabie. În trecut (ca și astăzi), sabia avea o configurație care ne trimite la un semn de o importanță capitală pentru istoria mântuirii neamului creștinesc – semnul Sfintei Cruci.

Sfânta Maria Skobțova – o sfântă care a trăit în anii ´40 – povestește că s-a dus, la un moment dat, într-un cimitir unde erau îngropați foarte mulți soldați. În acest cimitir a văzut, în loc de cruci, împlântate mai multe săbii, puse cu țepușa în jos și cu mânerul în sus. În vechime, în vremurile de război, mânerele de la sabie erau confecționate cât mai lungi (mari), tocmai pentru ca, atunci când iei în mână o sabie, mintea ta să te trimită la semnul Sfintei Cruci.

Așa convertește întotdeauna Dumnezeu acest simbol al războiului – sabia – în semnul Crucii, care este simbolul iubirii, al răbdării, al suferinței - mai ales pentru celălalt, nicidecum pentru a te ridica împotriva celui de lângă tine.

Sabia care a trecut prin inima Maicii Domnului, când era la picioarele Crucii, nu era altceva decât crucea suferinței Fiului ei, pe care și ea a asumat-o, a devenit părtașă acesteia împreună cu Fiul ei – așa cum suferă orice mamă pentru copiii ei.

În dragostea mamei găsim, întotdeauna, dragostea dumnezeiască, pentru că mamele iubesc ca Dumnezeu. Niciodată o mamă nu-și va renega copiii, oricât de rătăciți ar fi, oricât de mult s-ar desprinde sau ar fugi de la casa părintească – ele rămân întotdeauna cu inima de mamă și se roagă pentru copiii care greșesc și care sunt luați de valurile acestei vieți.

Maica Domnului, la o intensitate mult mai profundă decât ceea ce ne pot împărtăși mamele noastre – pentru că ea a fost sfântă, neprihănită, a avut o viață numai de rugăciune și de foarte multă smerenie –, a avut o dragoste față de Fiul ei pe care, de multe ori, noi nu o putem înțelege.

Am făcut această asociere (corespondență) dintre Maica Domnului și Crucea lui Hristos, pentru că data de 1 august este o zi închinată cinstirii Sfintei și de viață făcătoarei Cruci a lui Hristos, care a devenit altarul de jertfă, a fost sfințită de Sângele preascump al lui Hristos.

Învățăm de la Maica Domnului că și noi trebuie să ne lăsăm inima străpunsă de crucile suferințelor, necazurilor și încercărilor semenilor noștri – este unul dintre gândurile pe care le dezvoltă Sfânta Maria Skobțova, care ne spune că noi ne vom asemăna cu Hristos și cu Maica Domnului dacă ne vom asuma suferințele, necazurile și dacă vom merge în întâmpinarea nevoilor celorlalți. Să nu rămânem indiferenți când cineva suferă, când cineva se zbate între viață și moarte, când cineva suferă trupește sau sufletește.

De cele mai multe ori, suferințele sufletești sunt cel mai greu de dus, pentru că acelea nu se văd, omul le duce singur, în taina inimii sale. Noi putem vedea în fața noastră un om zâmbind, care poate încearcă să se bucure, să depășească anumite trăiri din inima sa, care îi provoacă multă nefericire, dar s-ar putea ca acel om, în adâncul ființei sale, să trăiască multe drame, dezamăgiri, stări de deznădejde, de suferință, un chin al minții (al gândurilor care îi vin în cap). Acestea nu se văd, le putem doar intui, sau le cunoaștem dacă ni le împărtășește omul de lângă noi.

Dacă am fi pătrunși de dragoste și dacă am avea o inimă bună, ca a Maicii Domnului, această iubire ne-ar deschide ochii spirituali, să vedem și ceea ce nu văd alții – suferința ascunsă din inima omului, tăinuită de el și neîmpărtășită.

De altfel – probabil am trăit, cu toții, situații de acest fel –, oricât de mult ar fi aproape de tine cineva, oricât de mult te-ar susține, oricât de prezent ar fi în viața ta, în suferință, în cele mai multe momente ale desfășurării acesteia, rămâi tot singur, cu tine însuți, și duci singur greul crucii acelei suferințe.

Preasfinția Sa a arătat că antidotul la starea de insensibilitate, care caracterizează societatea contemporană, îl reprezintă asumarea suferințelor celor din jur:

Într-o lume insensibilă, arogantă și mândră, avem nevoie de exemplul Maicii Domnului, care și-a lăsat inima străpunsă (tăiată) de suferința Fiului ei, când a fost la picioarele Crucii, pe Dealul Golgota. Cu toții ar trebui să o imităm și să o urmăm pe Maica Domnului.

Sfânta Maria Skobțova are cuvinte foarte clare și frumoase, adresate mai ales celor care nu reușesc sau nu vor, din varii pricini, să-și deschidă inima și să asume suferința și necazul celorlalți, să pună umărul împreună cu cel care este, poate, într-o groapă a deznădejdii.

„Să îndrăznim să spunem: tot ce nu e plinătatea crucii luate de bunăvoie și a sabiei primite fără voie, e păcat. A face din cruce și din sabie măsura legăturilor noastre cu celălalt înseamnă a descoperi că toate relațiile noastre sunt păcat. Păcat sunt legăturile noastre cu cei depărtați, în care nu vedem chipul lui Dumnezeu și pe care nu încercăm să-i adoptăm în inima noastră. Păcat sunt și legăturile noastre cu cei pe care îi slujim și îi ajutăm, dar fără a ne lăsa «răniți» de ei, fără a simți povara crucii suferinței lor ca o sabie în inima noastră. Păcat sunt și legăturile noastre cu cei apropiați ai noștri, cu cei care uneori ne emoționează, în care vedem chipul lui Dumnezeu și pe care îi luăm în noi, însă, cel mai adesea, numai pentru câteva clipe, înainte de a recădea într-o indiferență vinovată. Păcat e, în sfârșit, și atitudinea noastră față de Omul între oameni, Fiul omului, căci arareori trăim Crucea Sa ca pe o sabie care să ne străpungă inima.”

Cât de realist, adevărat și profund descrie această sfântă neputința noastră de a simți crucea suferinței celorlalți ca o sabie care să ne străpungă inima. De multe ori îi ajutăm pe cei din jurul nostru, ne aplecăm asupra lor, dar inima noastră nu este acolo, nu devenim părtași acesteia.

Sfântul Paisie Aghioritul ne spune că noi, atunci când venim la biserică, nu scriem pomelnicele cu pixul, ci cu inima noastră – cu inima punem pe pomelnic numele celor pentru care considerăm că trebuie să ne rugăm. Dacă gândim astfel, așezarea acelor nume pe pomelnic are o valoare veșnică în fața lui Dumnezeu, pentru că, de fapt, prin fiecare nume, am așezat inima noastră și ne-am gândit la acei oameni, i-am asumat în viața noastră.

De multe ori, ne lăsăm emoționați pe moment – o euforie scurtă – în fața suferinței cuiva, și după aceea îl abandonăm, devenim indiferenți, nu ne mai interesează, ca și cum acelui om i s-a luat suferința, când, de fapt, el trăiește în continuare cu ea.

Un slujitor – preot, episcop – bun este acela care ia în inima lui numele tuturor credincioșilor și se roagă pentru aceștia, nu numai în fața Sfântului Altar, ci peste tot unde se duce, îi asumă în viața lui, și doar așa dă mărturie și măsura iubirii sale pentru credincioși.

Suntem chemați și noi ca, în virtutea iubirii care ar trebui să ne locuiască inima, să ne lăsăm inima și întreaga existența brăzdată de sabia suferinței celor din jurul nostru.

În felul acesta, dacă noi vom avea o inimă plină de iubire, vom putea să convertim sabia oricărui fel de război – fie dintre noi, la nivel relațional, concretizat într-un conflict (ceartă) sau ură, fie un război între popoare (așa cum se întâmplă astăzi în Ucraina sau în Orientul Mijlociu, în Gaza) – într-o cruce a suferinței, a compătimirii și a sensibilității față de cel care are nevoie de mângâierea noastră.

Sunt atâția oameni care suferă pe mapamond: de foame, de sete, bolnavi – mai ales în țările sărace, din lumea a treia, unde se plătesc mulți bani ca să se ridice o fântână, sau copii săraci, care mor răpuși de foame sau de boli pentru care nu există antidot, oameni care fug din calea războiului, lăsându-și casele distruse și familiile ucise, sau mame nevoite să fugă cu copiii de alăptat în brațe, din fața tancurilor și a celor care, din păcate, se revendică ca fiind creștini ortodocși, dar de fapt ei nu întrupează nimic din valorile iubirii Evangheliei lui Hristos, dimpotrivă – prin război, prin ură și prin asuprirea semenilor, prin izgonirea oamenilor din casa și din țara lor, se dovedesc a fi uneltele diavolului, pentru că el este cel care urăște și nu poate niciodată să iubească, el este numai minciună, război și conflict. Dumnezeu este dragoste, bunătate, îngăduință și foarte multă iertare.

Maica Domnului să ne dea putere și inspirație ca, în vremurile și în contextele în care avem tendința de a fi războinici, de a urî, de a calomnia și a ne bate joc de cel de lângă noi, să avem inima străpunsă de sabia (crucea) iubirii lui Hristos.

La finalul slujbei, în semn de prețuire pentru activitatea pastorală și edilitară de până în prezent, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Constantin Căpitanu.