Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar și părintele eclesiarh Dositei Gorbachevskiy.

Între credincioșii prezenți la acest moment de rugăciune s-a numărat și Excelența Sa, Doamna Ambasador Laura Popescu, Ambasadorul României în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre virtutea prieteniei, așa cum își descoperă caracteristicile din fragmentul evanghelic al vindecării paraliticului din Capernaum:

«Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc» (Ioan 15, 13-14)

Fragmentul evanghelic ne conferă un bun prilej de a reflecta asupra a ceea ce înseamnă prietenia spirituală. Datorită credinței și a nobleței din sufletul celor patru prieteni ai paraliticului, Hristos a făcut o minune: l-a vindecat pe cel imobilizat, așezat pe targă, redându-i forța și vigoarea trupului. Mai mult decât atât, l-a însănătoșit și din punct de vedere spiritual, iertându-i păcatele.

 Starea de sănătate deplină a sufletului nostru se instalează numai în momentul în care simțim, cu adevărat, că Dumnezeu ne-a iertat păcatele. Rodul acestei prietenii față de cel infirm, s-a dovedit a fi unul uimitor, covârșitor atât pentru trup cât și pentru suflet. Prin urmare, știm cu toții, și aproape că enunț o banalitate: prietenia este un mare dar de la Dumnezeu. Poate că nu reușim cu toții să prețuim ceea ce înseamnă a avea prieteni. Nu cred că mai este cazul să adjectivez și să spun „prieteni adevărați”, pentru că un prieten nu poate fi decât numai adevărat. În momentul în care el te trădează, când nu mai reușește să ajungă la sufletul tău, de fapt el nu-ți mai este prieten. 

Din păcate, noi avem o percepție foarte contractuală sau interesată despre prietenie. Am spus „contractuală” pentru că o gândim în termenii unor criterii sau a unor schimburi de sentimente, transformând-o în ceva foarte mercantil. Adică, considerăm că prietenul este cel care ar trebui să ne aprobe întotdeauna sau să-l simțim că ne iubește întotdeauna și nu ne critică niciodată. O astfel de prietenie eronată, evident, ascunde, de fapt, cultivarea egoului și a mândriei, o anumită formă de narcisism. Stai lângă cineva pe care-l consideri prietenul tău nu pentru ca el să aibă și curajul de a-ți spune adevărul în față în momentele tale de rătăcire sau de poticnire, ci ca să te confirmi în mândria ta, să-ți hrănească orgoliul și ceea ce este mai urât în tine, patimile tale, toate care țin de universul acesta al cultivării cultului personalității. 

Prietenul adevărat este cel care – și vedeți că adjectivez de data aceasta - te iubește chiar și atunci când descoperă în tine cusururi, deficiențe; cu atât mai mult te va iubi și va fi aproape de tine și te va ajuta ca să le poți depăși; te va ajuta și să conștientizezi aceste cusururi sau deficiențe, inerente, nouă pământenilor. 

Modelul suprem de prietenie este Însuși Hristos.  Înainte de a-Și da viața pentru noi toți, mântuindu-ne, Hristos le-a grăit și le-a împărtășit ucenicilor Săi mai multe învățături. Toate acestea sunt ca un testament, atât pentru ei, cât și pentru noi, cei de astăzi, care suntem ucenicii lui Hristos. Au valoare veșnică și de testament în sensul că nu le putem neglija. Așa cum noi, când ne moare cineva foarte drag și lasă moștenire un testament, fie scris, fie verbal, vom căuta să-l împlinim întocmai, în duhul și-n litera acestuia, fără ca noi să eliminăm ceva. Nu îndrăznim lucrul acesta nu numai în virtutea conștiinței pe care o avem, ci mai ales pentru dragostea pe care o avem față de acea persoană, care ne-a lăsat drept moștenire ceea ce trebuie să facem concret după moartea sa. Deci, împlinirea unui legământ este, întâi de toate, expresia dragostei pe care o purtăm față de persoana respectivă.

Una din aceste învățături ale lui Hristos, la Cina cea de Taină, înainte de a merge înspre Jertfa supremă, dumnezeiască, a fost aceea de a-i numi pe ucenicii Săi, „prieteni”: „«Voi sunteți prietenii Mei». De acum încolo Eu nu vă mai tratez ca pe niște slugi, cărora nu le împărtășesc nimic din ceea ce ține de resortul intim al vieții Mele. Vouă vă spun deschis toate, și despre Împărăția cerurilor, și despre Jertfă, și despre lumina cea dumnezeiască care s-a arătat celor trei ucenici pe Muntele Taborului, toate vi le împărtășesc în mod deschis pentru că voi sunteți prietenii Mei, și un prieten adevărat este cel care-și pune sufletul pentru prietenii săi.” 

Hristos este Cel care a împlinit primul acest cuvânt. El, Prietenul prin excelență, Își dă sufletul pentru noi,  viața Lui pentru noi, păcătoșii, - care nu merităm acest lucru.

Preasfinția Sa a afirmat că prietenia implică și asumarea lipsurilor și deficiențelor celor de lângă noi:

Prietenia este, în primul rând, capacitatea și starea de noblețe și frumusețe interioară, de a-L iubi pe cel de lângă tine, mai ales atunci când descoperi că el are foarte multe cusururi și deficiențe. E ușor să iubești pe cineva pe care-l vezi la exterior că arată foarte bine. E mai greu când intri în intimitatea lui și cunoști mai mult din structura lui sufletească, din mentalitatea lui. Atunci este mai greu să-l iubești la fel de mult ca până în punctul în care tu ai pătruns în configurația lui spirituală și sufletească. 

Proba cea mai frumoasă de prietenie este cea în care îl iubești pe cel de lângă tine cu toate că el are un temperament mai vulcanic, poate este mai dificil, mai conflictual, sau, poate descoperi slăbiciuni de care nu te-ai fi gândit că ar putea să le aibă prietenul tău cel mai bun. Rezistența sau durabilitatea unei prietenii se verifică mai ales din momentul în care tu pătrunzi în universul intim al unui om și vei rămâne același prieten, fără să schimbi nimic din modul tău de raportare sau trăire lăuntrică, față de acea persoană. Este un test teribil, să știți. De aceea, spunea cineva și cred că bine spunea, că „un prieten nu neapărat la nevoie se cunoaște ci, paradoxal, la mișelie se cunoaște”. Atunci îl vezi cu adevărat dacă este prietenul tău, pentru că un străin nu te poate trăda. Străinul este străin pentru tine, nu cunoaște nimic din ale tale.

 Trădarea este cu atât mai deplină, cu cât „prietenul” e cel care dezvăluie cele care sunt atât de adânci sufletului tău. Unul care-ți este străin sau ostil nu are cu ce să te trădeze. De aceea „prietenul” este cel care te trădează întotdeauna cel mai bine și o face perfect. Câte cazuri nu sunt de acest fel!

Dacă pierdem pe cineva, când acesta nu reușește să asume ceea ce descoperă în noi, și mă refer aici la aspectele negative sau la partea de umbră a vieții noastre, să nu ne pară rău, pentru că el nu ne poate fi prieten de cursă lungă, cum se spune. Prietenia are o singură limită: când nu mai ai încredere în cel de lângă tine sau celălalt nu mai manifestă încredere în tine. 

Dacă cei patru prieteni ai paraliticului din pasajul evanghelic nu aveau încredere în cel infirm, dacă nu credeau în el și nu-l iubeau foarte mult, nu s-ar fi dus în fața lui Hristos, nici n-ar fi avut ideea aceea atât de ingenioasă să meargă deasupra acoperișului casei.  

Casele aveau acoperișurile plate și erau ușor de dezmembrat; fiind o climă foarte călduroasă, pe timp de vară acoperișurile caselor erau date la o parte – și acești patru prieteni, văzând că Hristos era înconjurat de foarte multă lume care dorea să se hrănească din Cuvântul Său cel dumnezeiesc, s-au gândit să-i dea drumul pe o targă în camera unde era El. Au făcut lucrul acesta atât de discret încât în Evanghelie nu ni se spune decât că ei i-au dat drumul pe targă, pe niște frânghii probabil, în fața lui Hristos, cu dorința și intenția precisă, clară, de a fi vindecat paraliticul. Apoi, aproape că existența celor patru prieteni dispare, nu se mai vorbește nimic. Așa sunt prietenii, de fapt. Ei fac totul într-o discreție extraordinară, nu-ți transmit niciodată, cel puțin, sentimental, că-ți fac vreun favor atunci când ei te ajută. Dimpotrivă. Ei simt că se ajută pe ei înșiși. 

Prietenul, când ajută un alt prieten, simte că se ajută în primul rând pe sine însuși, și nu atât că-l ajută pe acela. Acesta este darul prieteniei celei mai adevărate și mai frumoase. Prietenul este cel pe care ar trebui să-l accepți și să-l înțelegi și atunci când îți rostește adevăruri care pot să te doară, care te pot deranja, care-ți dezvăluie, să spunem, din partea bolnavă a sufletului tău. 

Unul dintre gânditorii Antichității, un Părinte al Bisericii, Fericitul Augustin, are un text memorabil despre ce înseamnă cu adevărat prieten sau a avea pe cineva prieten. Și ne spune așa :

„Nu-mi plac prietenii mei cei mai dragi să creadă despre mine că sunt mai mult decât sunt. Căci dacă ei nu iubesc ceea ce sunt eu ci ceea ce nu sunt eu, atunci nu pe mine mă iubesc ci pe unul sau pe altul care poartă numele unui prieten. Dar dacă mă iubesc în funcție de ceea ce cunosc despre mine cu adevărat, sau în funcție de ceea ce cred că este adevărat despre mine, atunci prietenia lor este adevărată pentru mine.” 

Cu alte cuvinte, Fericitul Augustin spune: „Ziceți-mi adevărul despre mine, voi, ca prieteni. Și atunci, încep să vă iubesc. Nu mă mințiți nici că aș putea să fiu  într-un anume fel și de fapt, nu sunt. Adică să-mi inventezi și să-mi pui în sufletul meu calități pe care de fapt să nu le am și eu să cred, iluzoriu, că le-aș deține sau că le-aș poseda. Aș trăi într-o minciună. Și tu ca prieten mă ții captiv într-un asemenea univers al minciunii.” Prietenul niciodată nu lingușește. Neprietenul este cel care lingușește tot timpul și caută să te pună undeva pe un piedestal pe care tu, de fapt, nu stai. Și vrea să te amăgească, să te iluzioneze că ești cineva când tu, de fapt, nu ai nimic din cele despre care el îți vorbește. 

Părintele Episcop Ignatie i-a îndemnat pe cei prezenți să lupte pentru prietenia reală:

Din păcate, astăzi, asistăm la o deteriorare a ceea ce înseamnă prietenia. Cred că acest lucru este din pricina faptului că noi trăim mai mult în virtual, pe rețelele de socializare, decât în viața reală, de întâlnire personală cu cel de lângă noi. Cred că sunteți de acord cu mine că cele mai multe prietenii s-au desființat și au fost destrămate în era mediilor digitale. Foarte ușor renunți la un prieten și pentru un singur „like” pe care-l va da unui neprieten de-al tău pe rețelele de socializare. Sau dacă va exprima un anume punct de vedere contrastant față de ceea ce crezi tu, vei renunța la acel prieten. Și indiciul că ai renunțat la acel prieten este că i-ai dat un „block”, și cu asta s-a terminat prietenia. Celălalt, va primi și el un indiciu, și va spune „m-a blocat, pentru mine nu mai există acest lucru”.

 Observați cu câtă lejeritate renunțăm la prieteni; este suficient numai un clic din degetul nostru, sau activarea unui funcții de pe rețelele noastre de socializare și cu asta am terminat toate prieteniile - s-au evaporat, s-au volatilizat, nu mai există nimic pentru noi. Și o facem foarte ușor. Nu ne luptăm pentru a recâștiga prietenia celui care poate, din varii motive, obiective l-am supărat sau l-am trădat. Nu e suficient doar să avem curajul de a-i spune unui prieten adevărul sau să-i descoperim ceea ce el s-ar putea să aibă ca hibă în sufletul său. 

E nevoie și să luptăm pentru prietenie. Cel care renunță foarte ușor la prietenie de fapt nu ți-a fost prieten niciodată atunci când apare, să spunem, un moment de cataclism. E inevitabil, apar și momente de conflict, momente divergente, păreri diferite. Dar lupți, și dacă iubirea este în sufletul tău, ea nu cade niciodată. Dacă este sentimentalism și interes și atitudine mercantilă, vom renunța în câteva secunde ca și cum n-a fost prietenul tău niciodată, chiar dacă tu, să spunem, vei aduce în atenție că îți este prieten de nu știu câți zeci de ani. 

Părinții Bisericii vorbesc extraordinar de frumos despre prietenie și am considerat că este foarte potrivit să mă opresc asupra acestei virtuți întrucât am constatat, din păcate, că și aceasta este pe cale de dispariție în societatea în care trăim noi. Foarte greu găsești un prieten adevărat, în preajma căruia să te simți liber, să-ți descoperi vulnerabilitățile și neputințele tale. Prietenul, prin excelență, la modul absolut, este Însuși Domnul Hristos, iar în imediată ierarhie este duhovnicul - prietenul cel mai bun al fiecăruia dintre noi, fiindcă el are această paternitate duhovnicească de la Hristos; duhovnicul iubește ca Hristos, înțelege ca El, și se raportează ca Hristos față de neputințele noastre.

 Noi am reținut, din păcate, din ceea ce înseamnă prietenie, doar de a-i pune la punct pe cei de lângă noi, doar de a-i critica tot timpul și credem că aceasta este singura latură a prieteniei. Da, este o componentă importantă, dar fără cealaltă latură, de îngăduință, de înțelegere, de iertare, prietenia este incompletă și ușor se poate transforma într-o vrăjmășie. Când vei critica permanent pe prietenul tău și tu vei invoca „păi eu îți sunt prieten”, fără să mai vezi binele și frumosul din el, pe care să îl scoți în evidență și să te bucuri de el, prietenia devine un chin. De fapt nu este o prietenie, doar poartă masca acesteia și, sub umbrela ei, stai lângă cineva pe care tu vrei să-l schingiuiești, vrei să-l mutilezi spiritual și sufletește. 

Prietenia are componente atât de frumoase: discreție, înțelegere, încredere foarte multă și sporirea dragostei când descoperim cusururile unui om de lângă noi și deficiențele lui morale, dar și curajul și libertatea de a-i spune ceea ce gândim despre el.

Fericitul Augustin ne spune astfel: „Fericit este, Doamne, cel ce Te iubește pe Tine, și-și iubește prietenul în Tine iar pe neprieten îl iubește din dragoste față de Tine, Doamne”.