Alături de Preasfinția Sa au slujit și părintele protopop Andrei Mereuță și părintele Laurențiu Veleșcu, parohul parohiei Popeni I.

În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa a vorbit despre cinstirea pe care o acordăm Maicii Domnului și despre modelul pe care ea îl reprezintă pentru noi:

«Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug; și a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia. Atunci Moise și-a zis: „Mă duc să văd această arătare minunată: că rugul nu se mistuiește”» (Ieșire 3, 2-3)

Biserica, în înţelepciunea ei, a rânduit două săptămâni de rugăciune și postire, înaintea marelui praznic al Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – un răstimp frumos și un bun prilej de a ne adânci în cinstirea noastră faţă de Maica lui Dumnezeu, cea care L-a adus în lume pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca Om, adică a adus în lumea noastră cel mai mare dar pentru umanitate – L-a întrupat în pântecele ei, prin puterea Celui Preaînalt, a lui Dumnezeu-Tatăl, și prin umbrirea Duhului Sfânt, pe Fiul lui Dumnezeu, Logosul, Cel deofiinţă și de aceeași cinstire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a adus în lumea noastră Însăși Iubirea fiinţială, de aceea, în Biserica Ortodoxă, Maica Domnului se bucură de o cinstire deosebită. 

Apelativul pe care noi i-l acordăm, cu inima noastră bună, este preluat din uimirea pe care a manifestat-o verișoara Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Elisabeta, când s-a întâlnit cu cea care este mai presus, în cinstire, decât heruvimii și serafimii. Verișoara Maicii Domnului, Elisabeta, s-a întrebat uimită: „De unde este cinstea aceasta pentru mine, ca să vină la mine Maica Domnului meu?”. Noi o numim pe Maica Domnului așa cum a numit-o verișoara sa, Elisabeta.

Desigur, noi o cinstim și pe temeiul cuvintelor pe care le-a spus îngerul, când a venit în Nazaretul Galileii, și i-a adus vestea cea bună Maicii Domnului, dar și întregii umanităţi, că Îl va naște pe Emanuel, Fiul lui Dumnezeu Cel din veșnicie, ca Om, în această lume. Arhanghelul Gavriil a salutat-o în felul acesta: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har! Ai găsit în faţa Domnului multă cinstire, și tu Îl vei naște pe Emanuel, și binecuvântat este rodul pântecelui tău, pentru că Hristos va fi spre bucuria, liniștea și pacea întregii umanităţi”.

De aceea, noi o cinstim în mod deosebit, așa cum, de altfel, cu toţii ne cinstim mamele care ne-au dat viaţă, ne-au crescut, ne-au educat și ne-au transmis tot ce au avut ele mai frumos. Care pământean nu-și iubește mama? Doar cel care, în lipsa lui de discernământ, nu realizează că săvârșește un păcat, necinstindu-și mama.

Însuși Hristos a cinstit-o pe Maica Domnului. Cu atât mai mult noi, pământenii, suntem datori să o cinstim, în semn de recunoștinţă că L-a adus pe Dumnezeu printre noi, oamenii.

În slujba primului Paraclis, Maica Domnului este numită „rugul cel nears”, pentru că ea L-a întrupat pe Hristos, Dumnezeu-Fiul, iar în cel de-al doilea paraclis, în cântarea a treia, se spune: «Moise, prorocul de demult, te-a închipuit pe tine, zicând: Rug însufleţit și nears ești, Fecioară, ceea ce ai în pântece focul Dumnezeirii». 

Astfel, ni se lămurește de ce imnograful a găsit potrivit să o numească pe Maica Domnului; „rugul cel nears (care nu se mistuie)” – este o trimitere la un eveniment din viaţa Prorocului Moise. În Cartea Ieșirii, capitolul 3, ni se spune că Moise era păstor și, într-una din zile, când era cu oile pe pășune, a văzut în depărtare, un rug care ardea.

Rugul este un arbust mic de statură, cu foarte multe crengi, iar prorocului Moise i s-a părut ceva dincolo de logica lui – nu putea să înţeleagă cum poate să fie un rug care să nu se mistuie. Noi știm foarte bine că, dacă dăm foc la ceva, totul se face cenușă.

Moise se apropie de acel rug, care era în flăcări, fără să se mistuie, și de acolo îi vorbește Dumnezeu. Domnul i Se arată, iar Moise își acoperă faţa, pentru că nu putea să vadă cu ochii săi Însăși Dumnezeirea – era dincolo de ceea ce poate omul să vadă.

Dumnezeu îl cheamă la o slujire – să devină călăuzitorul și cel care îi va scoate pe israeliţi din robia Egiptului, și îi va duce în Țara Făgăduinţei, în pământul unde curge lapte și miere (de aici avem noi expresia, când spunem despre un loc sau despre o anumită situaţie, că nu e „lapte și miere”).

Israeliţii au fost conduși 40 de ani prin pustie, au ieșit din Egipt, au trecut, în chip miraculos, prin Marea Roșie – care s-a despărţit numai prin atingerea toiagului lui Moise – ca pe uscat, iar Moise a primit, pe Muntele Horeb, acolo unde el păștea oile socrului său, preotul Ietro, mandatul de a deveni prorocul, îndrumătorul israeliţilor 

Părinţii Bisericii tâlcuiesc faptul că acest rug nears este un simbol, o preînchipuire a Maicii Domnului, cea care L-a primit pe Însuși Dumnezeu, Care este foc, lumină.

Moise a văzut lumina dumnezeiască pe Horeb. Simbolul acestui rug este Maica Domnului, cea care L-a primit pe Hristos, Însăși Lumina ipostatică (fiinţială). Spre deosebire de noi, oamenii, care posedăm sau dobândim lumina, Hristos este Însăși Lumina – El S-a numit pe Sine: „Eu sunt Lumina lumii”.

Întrupându-Se din Maica Domnului, focul dumnezeirii nu a mistuit peceţile fecioriei. Maica Domnului a rămas fecioară, și înainte de naștere, și în timpul nașterii, și după naștere – de aceea, în icoanele ortodoxe, Maica Domnului are trei stele: una pe frunte, iar celelalte două pe umeri. Toate cele trei stele sunt simbolul pururea fecioriei Maicii Domnului, care, născându-L pe Hristos în chip dumnezeiesc, dincolo de logica noastră (nu a născut prin împreunare bărbătească, ci prin pogorârea Duhului Sfânt), a rămas fecioară.

În momentul în care Hristos S-a întrupat din ea, Maica Domnului a devenit ca un rug. De aceea, la Utrenie, diaconul sau preotul adresează următorul îndemn: „Pe Născătoarea de Dumnezeu și Maica Luminii, întru cântări cinstind-o, să o mărim!”, pentru că este Maica Luminii ipostatice, a lui Iisus Hristos.

Dumnezeu vrea ca noi să devenim ca niște ruguri aprinse, să fim oameni de lumină, să împărtășim lumină în jurul nostru. Ce frumos este un chip luminos! Cât de drag ne este un om care are o lumină duhovnicească pe chipul său – această lumină vine din unirea omului cu Dumnezeu, din preocuparea de a nu fi păcătos, de a nu lăsa să intre patimile, care ne desfigurează!

Orice viciu pe care îl lăsăm să intre în viaţa noastră ne face urâţi. Putem să spunem despre un om care se mânie și vorbește urât, adresează injurii, jignește, că este un om frumos, plin de lumină? Dimpotrivă – iertaţi-mi expresia! – ne vine să fugim de el, cu cea mai mare putere. Este greu să stăm lângă un asemenea om.

Oamenii de lumină sunt asemenea Maicii Domnului – discreţi, buni, iertători, îngăduitori, dar și fermi, atunci când se impune. A fi bun nu înseamnă a fi prost – unii mai confundă aceste lucruri, și nu înţeleg situaţiile în care cineva poate să fie și ferm, în chip pedagogic, așa cum, de altfel, este și Dumnezeu.

Maica Domnului să ne lumineze, să ne mângâie, și să ne inspire ca, în momentele noastre de rătăcire și întunecime, să abandonăm întunericul și să îmbrăţișăm, cu toată fiinţa noastră, lumina dumnezeiască cea necreată!