Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan și părintele paroh Costel Rezmeriță.

În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa a explicat de ce, în cadrul slujbelor, Maica Domnului este numită „năstrapă de aur”:

«Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu» (Ioan 6, 48-51)

Cuvântul „paraclis” vine din limba greacă și înseamnă „mângâiere”, „rugăciune făcută cu fervoare”, cu multă căldură a inimii, înspre Maica Domnului, cea care, ori de câte ori i ne adresăm, aduce în sufletul nostru un strop de alinare. De altfel, în Ceaslov, înainte de începutul slujbei Paraclisului, se spune că această rugăciune se rostește „la vreme de întristare și de nevoie”.

În tradiţia liturgică a Bisericii noastre, Maica Domnului a fost denumită cu foarte multe apelative. De fapt, atunci când un lucru este foarte profund, tainic, pe care nu reușim să-l epuizăm cu raţiunea noastră, recurgem la imagini poetice la metafore, care să ne ajute să ne apropiem puţin de această taină. Sigur că taina nu poate fi epuizată de scoica minţii noastre.

Dintre toţi sfinţii Bisericii noastre, Maica Domnului este cea care a primit cele mai multe apelative. O parte din aceste apelative le găsim în două slujbe: în slujba Acatistului Bunei Vestiri și în slujba Paraclisului Maicii Domnului.

La finalul slujbei Paraclisului, noi ne adresăm așa Maicii Domnului: „Bucură-te cea care ești năstrapă de aur!”. Acest cuvânt – năstrapă – este de origine slavă (provine din limba bulgară) și înseamnă „cupă” (pahar) în care se pune ceva foarte de preţ.

Maica Domnului este numită „năstrapă de aur”, cu referire precisă la ceea ce ne spune Sfântul Apostol Pavel – că ea se găsea în Sfânta Sfintelor, adică în partea cea ascunsă a templului iudaic, un fel de altar al nostru. În această încăpere nu intra decât arhiereul, o singură dată pe an, și aducea jertfa ispășirii de păcate. Era partea cea mai retrasă, pe care oamenii nu o vedeau.

În Sfânta Sfintelor, erau așezate trei obiecte sacre, cu o semnificaţie capitală pentru poporul lui Israel. Era așezat „cortul mărturiei” – un fel de templu ambulant, pe care evreii l-au purtat cu ei, pe tot parcursul peregrinării înspre Țara făgăduinţei, iar în acesta erau așezate trei obiecte sacre, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei (9, 4). Unul din obiecte era năstrapa de aur – cupa în care era păstrată mana. 

Mana era hrana pe care au primit-o evreii, la un moment dat, în drumul lor înspre Pământul făgăduinţei. În pustiu fiind, nu departe de Muntele Sinai – într-un loc numit Elim –, evreii s-au revoltat împotriva lui Moise și a lui Aaron, călăuzitorii spirituali ai acestora înspre Pământul făgăduinţei, și le-au reproșat, spunându-le: „Mai bine rămâneam în Egipt unde, chiar dacă eram sclavi, aveam mâncare, aveam căldările pline de carne, și pâine ca să ne săturăm. Voi ne-aţi determinat să ieșim din Egipt, din sclavie, și, pe drumul acesta al pustiului, îndurăm foarte multă foame”.

Moise s-a rugat lui Dumnezeu și a dus mai departe această cârtire a poporului. Iar Dumnezeu, în delicateţea și bunătatea Sa – chiar și atunci când omul cârtește și se revoltă –, i-a spus lui Moise că tot poporul lui Israel va primi de mâncare: dimineaţa vor primi mană – un fel de pâine căzută din cer, pe care ei trebuiau să o consume în aceeași zi; nu aveau voie să o ţină pentru următoarea zi (tot ceea ce ţineau pentru următoarea zi se strica, se umplea de viermi) –, iar seara primeau carne, niște prepeliţe venite tot din cer (Ieșire, capitolul 16). Noi avem, în vorbirea noastră curentă, această expresie – „e mană cerească” – când vorbim despre ceva foarte bun. Pentru o bună bucată de vreme, aceasta a fost hrana evreilor.

În capitolul 6 al Evangheliei după Ioan, Hristos face corespondenţa dintre mană și Euharistie. Euharistia este un alt fel de mană, net superioară, pentru că este Însuși Trupul Său, este adevărata Pâine, pe care noi, dacă o mâncăm și ne împărtășim cu ea la Sfânta Liturghie, vom moșteni și vom avea viaţa veșnică – suntem părtași vieţii veșnice încă de pe pământ.

Şi ce înseamnă, de fapt, viaţa veșnică? Să te umpli de lumina cea necreată, lumină pe care și apostolii au văzut-o pe Muntele Tabor. 

De aceea, după ce ne împărtășim la Sfânta Liturghie, cântăm: „Am văzut lumina cea adevărată”, adică, primindu-L pe Hristos, Pâinea – Trupul și Sângele Său –, noi ne luminăm; gândurile noastre, inima noastră și întreaga noastră viaţă se luminează.

De ce este numită Maica Domnului „năstrapă de aur”? Pentru că trupul ei este cel care L-a născut pe Hristos, cu trupul Său îndumnezeit, plin de slavă. Fiul lui Dumnezeu Se întrupează, ca Om, adică ia trup ca al nostru, cu toate cele ce ţin de firea umană, exceptând păcatul, iar trupul Maicii Domnului devine ca o cupă (năstrapă) de aur. Aici este vorba de aurul curăţiei și al smereniei.

Noi spunem despre un om bun că este ca aurul – curat.

Maica Domnului este numită „năstrapă de aur”, ca cea care ni L-a adus pe Hristos în lume, L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu din veșnicie, ca Om, Care intră în timp (în istorie). Hristos, întrupându-Se, răstignindu-Se și înviind, ni Se dăruiește nouă, sub chipul Sfintei Împărtășanii. Noi ne împărtășim cu Hristos Cel înviat, plin de lumina cea dumnezeiască.

Ori de câte ori ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, și trupul nostru devine ca o năstrapă (cupă) duhovnicească, în care Se sălășluiește Hristos.

Maica Domnului să ne mângâie, să ne dea bucurie, și să ne ajute să transformăm trupul nostru într-o „năstrapă de aur”, în care să-L primim pe Hristos, Fiul ei, sub chipul Sfintei Împărtășanii.

La finalul slujbei, Părintele Episcop Ignatie a mulțumit, într-un cadru festiv, fostului preot paroh Vasile Mandrea, în prezent ieșit la pensie, pentru întreaga activitate pastorală și edilitară desfășurată în parohie.