Alături de Preasfinția Sa a slujit și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, parohul comunității.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a explicat de ce Maica Domnului este numită, în Paraclis, cea care a crescut „strugurele cel de taină”:

«Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic »(Ioan, 15, 5)

În momentul în care ne este greu să exprimăm, în cuvinte, o experiență profundă, copleșitoare pentru noi, recurgem la metafore sau comparații. Așa au procedat și Părinții Bisericii, imnografii, când s-au referit la Maica Domnului, ea însăși fiind, pentru Biserică, una dintre cele mai copleșitoare și mai minunate experiențe. L-a adus pe Dumnezeu-Fiul, ca Om, printre noi, în lumea noastră. Datorită smereniei, curăției și ascultării Maicii Domnului, Fiul lui Dumnezeu, Cel din veșnicie și deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, S-a întrupat, ca Om, a venit în istorie, în timp, în lumea noastră, răscumpărându-ne din robia păcatului.

Așa cum ați putut constata, slujbele Bisericii noastre, atunci când fac referire la Maica Domnului, abundă de imagini poetice, de metafore care, toate, au un conținut foarte profund. 

La finalul slujbei Paraclisului Maicii Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este numită: «Bucură-te cea care ai crescut „strugurele cel de taină”» - adică, pe Hristos. El este „strugurele” nostru desăvârșit, absolut, care prin jertfa Sa, prin smerenia Sa, prin iubirea Sa față de lume, S-a răstignit, a acceptat de bunăvoie să primească în palmele Lui și în picioarele Lui, piroanele și toată ocara lumii. Mai mult decât atât, unul dintre ostași a împuns coasta Lui din care a curs sânge și apă. O astfel de iubire numai El ne-o poate dărui, în sensul că ne-a iubit, cel mai mult, pe noi, când nu meritam lucrul acesta.

„Strugurele cel de taină”, Hristos, Mântuitorul lumii, este Cel care, prin jertfa Sa, a primit să fie zdrobit în teascul iubirii față de noi, oamenii, ca să ne mântuiască. Și sângele curs din Trupul Său, care este „vinul cel nou” al Împărăției cerurilor, inaugurată de Hristos, este unul mântuitor, cel cu care ne împărtășim la fiecare Sfântă Liturghie. Ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său, răstignit și înviat - adică, Cel care a biruit pentru noi moartea și ne-a scos din chingile păcatului. 

Cuvântarea rostită de Domnul la Cina cea de taină, înainte de moartea Sa, este, pentru noi, ca un testament. În această cuvântare, Însuși Domnul se numește, pe Sine: „Eu sunt vița și voi sunteți mlădițele, și Tatăl Cel ceresc este Cel care lucrează această vie.”

Găsim adesea, în lecturile noastre din Vechiul Testament, imaginea aceasta a poporului lui Dumnezeu care este asemănat cu o vie. La Liturghie, când slujește un episcop, auziți la un moment dat, atunci când are în mâinile sale - în dreapta un suport care conține trei lumânări, numit „tricher”, iar în stânga, un alt suport numit „dicher”, adică cu două lumânări: „Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta” - adică poporul lui Dumnezeu este via. Vița este Însuși Domnul Hristos

 Cuvântul „tricher” provine din limba greacă și înseamnă „trei lumânări”, care simbolizează Treimea; „dicherul”, cele două lumânări, este un simbol al celor două firi din Hristos, unite în ipostasul Său cel dumnezeiesc: firea dumnezeiască și firea omenească.

 Această rugăciune, pe care o rostește episcopul, este un verset preluat din Psalmul 79 (vs. 15-16). Dacă vom citi acest cuvânt în contextul său, vom vedea că rugăciunea aceasta are o semnificație aparte, în sensul că în Psalmul 79 ni se spune că în vie a intrat mistrețul și porcul sălbatic, stricând-o pe aceasta. Psalmistul se roagă lui Dumnezeu ca să păzească via aceasta.

O altă imagine este în Cartea Prorocului Iezechiel, în care Ierusalimul este asemuit cu lemnul viței sau cu via - dacă Ierusalimul nu ascultă de Dumnezeu, via este dată la foc, pentru a fi mistuită: „Așa zice Domnul Dumnezeu: «Precum lemnul de viță de vie dintre arborii pădurii l-am dat focului ca să-l ardă, așa voi da și pe locuitorii Ierusalimului. Îmi voi întoarce fața Mea împotriva lor. Din foc au scăpat, dar focul îi va mistui, și veți ști că Eu sunt Domnul, când Îmi voi întoarce fața împotriva lor. Voi face din țară un pustiu, pentru că ei mi-au fost necredincioși», zice Domnul Dumnezeu” (Iezechiel 15, 6-8). 

Hristos este vița, noi suntem mlădițele din această vie. Dacă Îl ignorăm pe Domnul și păcătuim, aceste mlădițe vor fi date mistuirii și focului, așa cum Dumnezeu le-a grăit celor din vechime, poporului lui Israel. Astfel se deslușește deplin metafora prin care alcătuitorul slujbei Paraclisului Maicii Domnului a considerat să o descrie pe Născătoarea de Dumnezeu: «Bucură-te, tu, cea care ai crescut „strugurele cel de taină”».

În contextul în care Domnul Se numește, pe Sine, „vița cea adevărată”, iar Tatăl este „lucrătorul”, ne spune așa: „Orice mlădiță care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; și orice mlădiță care aduce roadă, El o curățește, ca mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteți curați pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine” (Ioan 15, 2-4).