Credincioșii au cântat, alături de Ierarhul Hușilor și de slujitorii Catedralei, strofele ce alcătuiesc Prohodul Maicii Domnului.

În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa a vorbit despre modul în care Maica Domnului ne învață să ne raportăm la Mântuitorul Hristos:

Prin slujba Vecerniei Mari unită cu Litia, și prin slujirea Prohodului Maicii Domnului, am intrat în ambianţa de sărbătoare închinată unui mare eveniment din viaţa celei care L-a adus pe Dumnezeu-Fiul, ca Om, în această lume. 

Născătoarea de Dumnezeu ne-a făcut cel mai frumos dar. Prin puterea Celui Preaînalt, a lui Dumnezeu-Tatăl, și prin umbrirea Duhului Sfânt, Fiul lui Dumnezeu Cel din veșnicie, deofiinţă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, S-a întrupat, ca Om, din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – a venit Însăși Iubirea, printre noi, oamenii.

Dacă ne uităm cu maximă atenţie la icoane, vom constata că Maica Domnului Îl ţine întotdeauna în braţe pe Pruncul Hristos, pe braţul ei stâng, în dreptul inimii. Şi noi suntem chemaţi – așa cum Maica Domnului și-a identificat propria ei viaţă cu viaţa lui Hristos – să-L avem pe Hristos în inima și la inima noastră.

În vorbirea noastră curentă, avem o expresie foarte frumoasă – când un om ne este foarte drag, spunem că îl avem la inimă, adică îl iubim și el este deja în inima noastră.

Maica Domnului, prin excelenţă, întrecându-i pe toţi pământenii, L-a avut pe Hristos la inima ei și, implicit, în inima ei. De aceea, Biserica a considerat ca, icoana, prin excelenţă, a Maicii Domnului, să fie cea în care Îl are în braţe pe Pruncul Iisus, Fiul ei, lângă inima sa.

Ar fi minunat ca noi să Îl iubim pe Domnul așa cum L-a iubit Maica Domnului.

Când cineva este în inima noastră, în adâncul fiinţei noastre, toate care sunt în relaţie cu acea persoană, tot ceea ce simţim sau gândim, sunt amprentate de duhul bucuriei și al unei stări de fericire.

Însăși rostirea numelui omului la care ţinem foarte mult ne dă, deja, bucurie.

Erau – folosesc timpul imperfect, dar poate că mai sunt și astăzi – mulţi părinţi duhovnicești care o iubeau pe Maica Domnului și, doar rostindu-i numele, ei se bucurau și plângeau de fericire. Nu era un simplu titlu, ci era ceva mai mult decât atât, când rosteau numele Maicii Domnului.

Dacă facem un mic recurs la întâlnirea pe care a avut-o Elisabeta cu Fecioara Maria, ni se spune că Sfântul Ioan Botezătorul a tresăltat de bucurie, când a întâlnit-o pe Maica Domnului, care deja Îl avea în pântece, ca Om, întrupat, pe Fiul lui Dumnezeu. Chiar dacă era în viaţa intrauterină, Sfântul Ioan Botezătorul a simţit o mare bucurie și o tresăltare, pentru că în prezenţa lui era Însuși Dumnezeu.

Gândiţi-vă ce bucurie a simţit Maica Domnului, avându-L în pântecele ei pe Fiul lui Dumnezeu, ca Om, pe Care L-a născut în chip feciorelnic, L-a educat, L-a crescut, și apoi a fost părtașă la actele mântuitoare fundamentale din istoria mântuirii neamului omenesc – Răstignirea, Învierea și Înălţarea lui Hristos la Ceruri.

Ori de câte ori vedem o icoană a Maicii Domnului, să ne punem întrebarea: „Doamne, ești Tu în inima mea, așa cum Maica Domnului Te ţine, perpetuu, aproape de inima ei?”.

Învrednicească-ne Domnul să-L avem pururea în inima noastră!