Slujba a fost precedată de momentul sfințirii picturii noi a sfântului locaș și de binecuvântare a lucrărilor de înfrumusețare a acestuia, devenind prima comunitate ortodoxă română din Marea Britanie care are propria ei biserica pictată.

Numeroși credincioși români au participat la acest moment istoric pentru parohie, în mijlocul lor aflându-se și Excelența Sa, Doamna Ambasador Laura Popescu, Ambasadorul României în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, alături de Doamna Nicoleta Loredana Teodorovici, Consulul General al României la Manchester, și de Doamna Annemarie Vișoianu Kanatas, Consul onorific în Leeds.

Vreme de un an și jumătate, de la începutul lui 2014 și până în iunie 2015, Părintele Episcop Ignatie a fost responsabil pentru această comunitate românească, coordonând direct toate activitățile desfășurate aici.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de Ierarhul Hușilor, care a vorbit despre Cruce, ca semn adevărat al dragostei lui Dumnezeu:

«Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!» (Galateni 6, 14)

Nu intenţionez să fac un recurs la originile istorice ale acestei sărbători, ci mai degrabă aș prefera să vă împărtășesc ceva legat de modul cum ar trebui să înţelegem noi taina Crucii lui Hristos.

Prin răstignirea Sa, Hristos ne dezvăluie ce înseamnă, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu. Din păcate noi, ca oameni, avem o mentalitate injustă faţă de ceea ce înseamnă iubirea. Noi credem că cineva merită să fie iubit, dacă și acea persoană ne iubește pe noi. Într-un fel, condiţionăm dragostea pe care vrem să o împărtășim celui de lângă noi, de dragostea pe care el ne-o poate dărui nouă.

Dacă gândim în logica aceasta, vom transforma dragostea în ceva foarte mercantil – așa cum este un dicton latin: „dau ca să-mi dai și tu mie”. Sunt convins că toţi gândim în maniera aceasta, când este vorba de dragoste.

Cât de greu ne este să iubim pe cineva care ne calomniază, ne dispreţuiește sau ne mototolește sufletul. Avem resursele necesare și disponibilitatea de a iubi o asemenea persoană? Ştim răspunsul.

În cele mai multe dintre situaţii, nu reușim să ne raportăm cu iubire faţă de persoana care ne jignește, ne dispreţuiește sau ne calomniază. Întoarcem și noi, și încă ne facem calcule în mintea noastră, să ne luăm o revanșă zdravănă, să zdrobim omul care a îndrăznit să ne jignească, să ne supere sau să calce pe orgoliul nostru. Sunt rare situaţiile în care avem capacitatea de a-l iubi pe cel care ne dușmănește sau care pur și simplu nu vrea să ne primească în inima lui.

Răstignindu-Se pentru noi, Hristos ne dezvăluie taina Crucii Sale - taina iubirii Sale dumnezeiești. Este o iubire atât de diferită de iubirea noastră, a oamenilor. Hristos ne-a iubit cel mai mult și ne-a dăruit totul – însăși viaţa Lui – când noi nu I-am oferit absolut nimic sau, mai bine spus, I-am oferit nimicul urii, al privirilor piezișe, al răutăţii, al cuvintelor adresate ca niște ţepușe și, mai presus de toate, al unei false iluzii – așa s-au gândit cei care erau la picioarele Crucii, pe Golgota și care L-au răstignit – că Îl pot ucide pe Dumnezeu.

Iubirea nu poate fi ucisă niciodată. Hristos, Iubirea fiinţială, desăvârșită, ne-a descoperit că răstignirea Sa pe Cruce nu înseamnă nimic altceva, decât dăruirea dragostei Sale, când noi nu I-am oferit nimic. În felul acesta ne iubește Dumnezeu pe noi, când noi nu-L iubim pe El. 

Dacă Hristos ar fi acționat conform logicii noastre omenești – care înţelegem dragostea în maniera mercantilă pe care am descris-o –, ar fi trebuit să spună celor care erau pe Golgota: „Mă dau jos de pe Cruce, pentru că voi sunteţi niște ingraţi, și nerecunoscători. Am făcut atâtea lucruri minunate pentru voi, i-am vindecat pe cei infirmi, am redat vederea orbilor, am dat liniște celor tulburaţi de duhuri necurate, am vorbit cum nimeni n-a vorbit niciodată, dintre toţi pământenii.” Sau: „Eu acum, în clipa aceasta, Îmi dau viaţa pentru voi, și voi Îmi răspundeţi în felul acesta?! Voi nu faceţi altceva, decât să Mă urâţi, să Mă dispreţuiţi, să Mă calomniaţi și să Mă ironizaţi într-o manieră grosolană!”. Nimic din toate acestea.

Crucea lui Hristos nu înseamnă numai suferinţă, pentru că fără iubire, suferinţa nu are niciun fel de valoare. Acest lucru este descoperit și de către cei care se ocupă cu psihoterapia, cu psihologia cognitiv-comportamentală. 

Cei care trăiesc stări de frică și de anxietate, sunt sfătuiţi să îmbrăţișeze suferinţa, să o accepte, să o primească în inima lor, pentru că doar în felul acesta o vor putea birui, o vor putea transcende și o vor putea înţelege. 

Cu cât ne opunem mai mult unei suferinţe, cu atât nu o vom înţelege deloc, și va deveni pentru noi ceva distructiv. Însă, o suferinţă asumată cu iubire este una transfiguratoare. Este greu să înţelegem toate aceste lucruri, pentru că noi avem tendinţa de a fugi de suferinţă. Nimeni nu spune: „Vreau să vină suferinţa peste mine.”. Evităm, căutăm să facem orice altceva, numai să nu o întâlnim, nu cumva să vină în viaţa noastră.

Dar, așa cum am constatat cu toţii, acest lucru nu ţine de noi. Noi avem tendinţa de a crede că putem controla tot ce ţine de viaţa noastră, dar este o iluzie. Noi nu putem controla atât de multe lucruri. Cele mai profunde ale sufletului nostru nu ţin de noi; de noi ţine numai perspectiva cum le vedem și cum încercăm să le înţelegem. Va conta, cu adevărat, cum gândim noi, cum simţim cu inima noastră; doar în acest fel putem să depășim o suferinţă, și să devină pentru noi purificatoare Dacă această suferinţă are drept conţinut iubirea, deja ea nu mai este o povară pentru noi.

Preasfinția Sa a afirmat că, în logica divină, conținutul iubirii este reprezentat de smerenie și de jertfă:

În logica lui Dumnezeu, iubirea conţine, în sine, în primul rând, smerenia. Hristos S-a smerit pe Sine, răstignindu-Se, însă oamenii plini de ură nu au putut înţelege smerenia Sa. Au înţeles-o ca pe o neputinţă, ca pe o formă de slăbiciune a lui Dumnezeu, și ca pe o formă de biruinţă a omului faţă de Dumnezeu.

Prin urmare, în logica Domnului, când omul crede că Dumnezeu este neputincios – așa cum au crezut toţi cei care L-au răstignit, căci ei aveau conștiinţa că au scăpat de Iisus Hristos, că L-au eliminat, fizic, dintre ei –, Dumnezeu Își manifestă atotputernicia Sa nu prin ceva spectaculos, ci prin iubire smerită.

Una dintre calităţile intrinseci ale iubirii este smerenia și jertfa. Omul care este plin de dragoste, se comportă, în mod natural, cu smerenie și cu disponibilitate de foarte multă jertfă. 

În contrast cu un asemenea om, cel mândru, plin de sine, cu o părere excepţională despre el însuși, devine un chin pentru cei din jurul său; este un om care se comportă cu aroganţă și strivește tot ceea ce îi iese în cale – nu numai pe cel care îl deranjează sau care îl calomniază, ci și pe cel care îl iubește, pentru că mândria nu poate suporta iubirea și smerenia – așa cum nu au putut suporta cei care L-au răstignit pe Hristos pe Cruce. Ei nu au înţeles și nu au putut să accepte în inima lor un Dumnezeu smerit și plin de iubire faţă de oameni, mai ales atunci când aceștia decid să nu-L iubească și să nu se comporte în mod adecvat.

Să nu-i credeţi pe cei care vă predică faptul că Dumnezeu condiţionează iubirea Sa de iubirea noastră! Este o minciună. Cred că acest fapt este pricina pentru care multă lume se îndepărtează de Dumnezeu – ei nu mai înţeleg ce înseamnă iubirea lui Hristos, iubire care ni se dăruiește când noi nu dăruim absolut nimic. Hristos rămâne în aceeași stare de iubire, nu Se schimbă ca noi, oamenii.

Pentru noi este suficient ca cineva să ne supere, să ne deranjeze, să ne spună o vorbă care ne rănește, și, pentru noi, persoana respectivă e ca și cum nu mai există – o radiem din registrul existenţei noastre, și am vrea să nu o mai întâlnim niciodată, cu toate că, până în momentul în care ne-a jignit, spuneam în sinea noastră că este cel mai important om și că ocupă un loc special. Un cuvânt mic, care a atins orgoliul nostru imens, s-a soldat cu distrugerea unei relaţii și cu desfiinţarea iubirii dintre noi și acea persoană. În acest fel, foarte defectuos, iubim noi, oamenii.

Iubirea lui Hristos ni se dezvăluie pe Cruce, când ne-a iubit așa cum ne iubește Dumnezeu – chiar și atunci când noi nu merităm acest lucru, chiar și atunci când noi Îi întoarcem spatele, când Îl urâm, ne revoltăm împotriva Lui, Îl dispreţuim și Îl judecăm, sau, mai grav, așa cum au crezut cei care erau pe Golgota, în iluzia lor, că pot să-L ucidă pe Dumnezeu. 

Nu ai cum să ucizi iubirea, pentru că iubirea nu poate fi ucisă niciodată, dacă este iubire. Noi simţim nevoia să adjectivăm iubirea, spunând: iubire adevărată, iubire autentică. De fapt, iubirea nu ar trebui să fie decât numai adevărată, numai autentică și sinceră, și, mai presus de toate, așa cum a fost iubirea lui Hristos – a avut drept conţinut smerenia Sa, S-a lăsat batjocorit de lumea care credea că Îl poate omorî și umili. 

Hristos nu S-a apărat. Nu vi se pare că este un paradox? Dacă veţi citi toate capitolele despre pătimirile Domnului Hristos, veţi constata că nu S-a apărat în niciun fel. Aproape în unanimitate, evangheliștii surprind atitudinea lui Hristos, rezumată în aceste cuvinte: „Hristos tăcea”. Nu se apăra, nu încerca să bareze – așa cum facem noi, oamenii – o jignire sau o ofensă.

Ştiţi de ce Hristos tăcea și de ce nu a făcut nicio minune pe Cruce – așa cum I-au spus unii: „Tu, Cel care ai spus că vei distruge templul în trei zile și îl vei reface, de ce nu faci o minune cu Tine Însuţi, să Te dai jos de pe Cruce?” Cea mai mare minune a lui Hristos pentru noi, oamenii, este minunea iubirii Sale dumnezeiești.

Dacă Hristos a tăcut și S-a lăsat batjocorit, acceptând toată ura lumii, a făcut-o pentru că a lăsat să vorbească jertfa iubirii Sale desăvârșite pentru noi, oamenii. Acest lucru îl descoperim în taina Crucii lui Hristos, care nu este numai suferinţă. Îi auzim pe unii spunând „crucea suferinţei” – este și aceasta, dar, mai presus de aceasta, este iubirea descoperită pentru noi, oamenii.

Cât de frumos este omul care te iubește – are capacitatea de a fi smerit, de a fi înţelegător, de a-ţi da circumstanţe atenuante, de a găsi întotdeauna un punct care să te valorizeze, iar nu să te desfiinţeze – asta face Dumnezeu cu noi, chiar și atunci când Îi întoarcem spatele, pentru că iubirea este cea care acceptă smerenia și starea de jertfă. Omul care urăște, nu iubește smerenia în niciun fel.

Să ne învrednicească Domnul, pe toţi, de iubirea Sa, de care ne-a făcut părtași în ziua în care S-a răstignit pentru noi și pentru a noastră mântuire!

Dă-ne, Doamne, iubirea cu care Tu ne-ai iubit pe noi, și ajută-ne să înţelegem că a-l iubi pe cel de lângă noi nu înseamnă să-l condiţionăm ca și el să ne iubească pe noi, ci înseamnă a-l iubi, așa cum Tu, Doamne, ne-ai iubit pe Cruce, când noi nu Ţi-am dăruit nimic, și Tu ne-ai dăruit totul!