Sâmbătă, 28 septembrie 2024, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit, în localitatea Vadurile, Protopopiatul Bârlad, slujba Înmormântării a doamnei Maria Grădinaru, mama domnului Gheorghe Grădinaru, coordonatorul Florăriilor „Trandafirul” din Bârlad, ctitorul bisericii din Vadurile. 

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinți consilieri și inspectori de la Centrul Eparhial Huși, părinți protopopi, alături de mai mulți preoți din cadrul Eparhiei.

În cuvântul adresat celor prezenți, ierarhul Hușilor a vorbit despre modul în care Hristos a schimbat, prin Învierea Sa, sensul morții:

«Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi» (Ioan 11, 25)

În faţa morţii, avem deplina conștiinţă că suntem trecători în această lume. Desigur, noi ne întristăm, atunci când cineva apropiat nouă pleacă în lumea veșniciei. Acest lucru se datorează faptului că există o legătură nevăzută între noi și cel care a plecat în lumea veșniciei, o legătură care are drept conţinut iubirea.

Avem nădejdea că, în asemenea momente, Hristos este Cel care ne mângâie și ne gingășește cu harul Său, așa cum le-a mângâiat pe surorile Marta și Maria, când fratele lor, Lazăr, a plecat în lumea veșniciei.

Din păcate, noi nu înţelegem – este, într-adevăr, un mister – taina morţii. Cu toate că vorbim despre moarte ca având un mister al ei, totuși, ea are o anumită logică, atât cât putem noi să o înţelegem. Această logică a morţii este cea pe care ne-o împărtășește Domnul Hristos, în dialogul pe care l-a avut cu surorile Marta și Maria.

Atitudinea acestora este aidoma comportamentului nostru, atunci când cineva ne pleacă în lumea veșniciei – ne întristăm și credem, după socoteala minţii noastre, că ar mai fi trebuit să trăiască, să fie printre noi, indiferent de vârstă.

O asemenea dorinţă trădează un adevăr fundamental:  noi am fost creaţi pentru a trăi, nu pentru a muri. Păcatul este cel care a introdus în firea umană moartea, acest intrus, în faţa căruia cu toţii capitulăm, indiferent de poziţia socială pe care o ocupăm, de cât de inteligenţi sau mai puţin inteligenţi, frumoși sau mai puţin frumoși suntem.

Exact așa cum este menţionat în slujba Înmormântării, când suntem în faţa morţii nu mai știm care este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, cel frumos sau cel mai puţin frumos.

Surorile Marta și Maria au trimis o rugăminte către Domnul Hristos: să vină, ca să-l vindece pe fratele lor, Lazăr, care era și prietenul lui Iisus. 

Hristos, în mod premeditat, a întârziat și nu a ajuns la timp. Lazăr a murit. Fiind Dumnezeu desăvârșit, Hristos a știut momentul în care Lazăr a murit, și le-a spus ucenicilor: „Să mergem acum în Betania, pentru că Lazăr, prietenul nostru, a adormit, și Mă duc să-l trezesc”.

Ucenicii nu au înţeles ce a vrut să spună Domnul. Ei au crezut că s-a referit, la modul foarte propriu, la faptul că Lazăr doarme, se va trezi și se va face bine. Hristos, însă, a vorbit despre moartea lui Lazăr, ca adormire, ca o formă de trecere într-o altă existenţă – la viaţa veșnică, viaţa deplină.

Odată cu Învierea lui Hristos moartea nu mai este un zid implacabil, peste care nu mai poate trece omul, ci devine o trecere într-o altă existenţă, la un nivel de viaţă mult mai profund, de comuniune mult mai adâncă cu Dumnezeu – viaţa veșnică.

Indiferent cât de mult credem sau nu în viaţa veșnică, tot ne vom întâlni cu aceasta. Din păcate, sunt foarte mulţi creștini care cred în Hristos, cred în valorile Evangheliei, și le asumă, dar nu cred în viaţa de dincolo, cea veșnică. Această formă de îndoială, de ezitare, și de necredinţă este concentrată în următoarea întrebare, atât a omului simplu, cât și a omului foarte bine pregătit din punct de vedere intelectual: „Cine a venit de acolo, ca să ne încredinţeze că există ceva dincolo de viaţa aceasta?”.

Întrebarea rămâne undeva, în eter, fără să i se dea un răspuns, sau răspunsul poate fi implicit, în sensul că se va constata că nu a venit nimeni de acolo și, prin urmare, concluzia firească este că, dincolo de moarte, nu mai este nimic.

Acest lucru trădează o necredinţă, nu atât în viaţa veșnică, cât în Hristos, Cel care a înviat. El este Cel care a venit înapoi din moarte – a gustat moartea pentru noi, a biruit-o și a venit înapoi pentru noi, prin Învierea Sa. El este dovada supremă, dacă avem credinţă.

Noi, oamenii, ne revoltăm în faţa morţii, mai ales atunci când aceasta răpește dintre noi pe cineva, la o vârstă foarte fragedă. Ne revoltăm și Îi reproșăm lui Dumnezeu că nu a făcut ce trebuia să facă, pentru ca sufletul și trupul celui pe care noi îl iubim să mai rămână printre noi și să nu plece în lumea veșniciei.

Tot la fel, surorile Marta și Maria, nemulţumite, I-au spus Domnului: „N-ai venit la timp. Ai zăbovit prea mult. Lazăr, fratele nostru și prietenul Tău, este deja mort de patru zile, și în stare de putrefacţie”.

Domnul, în faţa acestei nemulţumiri, pe care a luat-o ca atare – așa cum ia întotdeauna, ca atare, nemulţumirile noastre –, o întreabă pe Marta dacă ea crede în înviere. Iar Marta mărturisește cu fermitate: „Da, Doamne. Cred în înviere și cred că Lazăr, fratele nostru, va învia în ziua cea de apoi, atunci când va fi sfârșitul lumii”.

Iisus îi spune Martei: „Eu sunt Învierea și Viaţa. Cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”. Aici, Hristos schimbă conţinutul morţii, în sensul că aceasta devine un prag înspre un alt nivel de existenţă. Așa cum spune Domnul, trupul nostru este ca bobul de grâu, care se așază în mormânt (în pământ),  și germinează, pentru ca, la a doua venire, cu toţii să ne întâlnim și să ne vedem. Sufletul nostru trăiește și după moarte.

În faţa tristeţii și a nemulţumirii celor două surori, Marta și Maria, Domnul Se apropie, vede mormântul lui Lazăr, și lăcrimează. Este singurul loc, din Noul Testament, în care este consemnat că Iisus a plâns. A plâns Dumnezeu-Omul, pentru că Şi-a văzut făptura Sa – omul, care a fost creat pentru viaţă, iar nu pentru moarte – prinsă de chingile morţii.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că, prin iubire, comunicăm cu cei care, fizic, nu mai sunt alături de noi:

În momentele premergătoare morţii, când cineva este pe buza acestei vieţi și urmează să treacă într-o altă existenţă, atât pentru el, cât și pentru cei din jur, esenţialul este dragostea împărtășită. Nu mai contează nimic din ceea ce ţine de lumea aceasta, ci cât de mult se simte dragostea împărtășită, dinspre cei care sunt în preajma muribundului; cel care moare să simtă că nu moare singur, ci că este înconjurat cu multă iubire. Acest lucru este esenţialul.

Noi concretizăm acest esenţial în rugăciunile pentru cei plecaţi în lumea veșniciei. Nimeni, niciodată, nu-l poate smulge din inima noastră pe cel care a plecat, fizic, din lumea aceasta. El rămâne în noi, iar această rămânere în noi este expresia dragostei.

Temeiul acestei dragoste se concretizează în rugăciunea pe care o facem pentru cei adormiţi. La sfârșitul fiecărei slujbe de prohodire sau de pomenire a celor adormiţi, noi Îi cerem lui Dumnezeu ca cel care a adormit să fie veșnic în gândul Lui și în pomenirea Lui. 

Noi niciodată nu vom fi uitaţi din gândul lui Dumnezeu, pentru că El este Iubire. El ne iubește și, așa cum noi, pe cei pe care îi iubim, am vrea să nu-i uităm niciodată, și nici nu avem cum să-i uităm – când îi uităm, este semnul că nu-i mai iubim. 

Iubirea este cea care face prezentă, permanent, persoana în sufletul și în gândul nostru, și nu avem cum să o uităm. Orice rugăminte care vine din partea persoanei pe care noi o iubim, este ceva atât de important și esenţial pentru noi, încât nu avem cum să-l neglijăm. Acest lucru este rodul iubirii pe care noi o nutrim faţă de cei din jurul nostru. Este o iubire care nu moare – așa cum se spune în Sfânta Scriptură, iubirea este mai puternică decât moartea.

Suntem la un moment de prohodire, și este important să reflectăm cu toţii că, oricât neglijăm în viaţa aceasta și, poate, nu avem în orizontul nostru faptul că vom muri, va veni momentul în care cu toţii vom pleca în lumea veșniciei.

Dacă vom avea în minte perspectiva morţii, vom trăi viaţa aceasta mult mai profund. Dacă vom trăi ca și cum nu murim, vom trăi o viaţă lipsită de conţinut spiritual și vom ajunge, ca în romanul unui scriitor rus („Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Tolstoi), în care ni se spune că Ivan Ilici, pe patul de moarte, și-a chemat nepoţelul, și i-a scos afară pe toţi cei din cameră, care nu știau ce se întâmplă. El i-a spus nepoţelului să trăiască o viaţă, nu ca și cum nu ar muri, ci ca și cum ar muri. Ivan Ilici trăise o viaţă dezmăţată, în saloanele rusești, o viaţă lipsită de conţinut spiritual, iar pe pragul morţii, a ajuns la concluzia că nu mai are vreme să recupereze și să remedieze o viaţă trăită în dezmăţ.

Hristos, Viaţa noastră, să ne înţelepţească și să ne insufle acest lucru – că noi vom duce în veșnicie doar ceea ce este în sufletul nostru: lumina, bunătatea, iertarea, îngăduinţa și faptele bune. Restul, tot ceea ce ţine de viaţa materială, vor rămâne după noi. Nu luăm nimic cu noi, așa cum se spune, atât de plastic și foarte adevărat, în vorbirea populară: „patru scânduri într-un cui, asta e averea omului”. Nici măcar sicriul nu îl luăm, și acesta intră în stare de putrefacţie. 

Luăm cu noi numai ceea ce am făcut frumos și bine în viaţa noastră, și așa vom rămâne în conștiinţa celor de după noi – dacă am fost buni, vom rămâne ca niște oameni care am fost buni, dacă am fost răi, vom rămâne în conștiinţa posterităţii ca niște oameni răi.

Ierarhul Hușilor a amintit de sufletul curat al doamnei Maria Grădinaru:

Prezenţa mea, a părintelui protopop, a părinţilor consilieri, a părintelui inspector, a părinţilor de la parohii și de la mănăstiri, este un gest de recunoștinţă și de mulţumire, pentru un om deosebit, care are o dragoste deosebită faţă de Biserică și faţă de Episcopia noastră. Familia domnului Gheorghiţă Grădinaru sunt oameni cu foarte multă disponibilitate și jertfă faţă de Biserică. 

Am venit, gândindu-ne că, dacă domnul Gheorghiţă este un vlăstar atât de frumos și cu credinţă, este sigur că și doamna Maria, cea pe care noi o prohodim și care pleacă în lumea veșniciei, a fost tot așa. Din sufletul ei, din educaţia pe care i-a împărtășit-o, din tot ceea ce a avut mai frumos, se poate vedea acum, ca rod și răspândire frumoasă, în sufletul domnului Gheorghiţă Grădinaru.

Eu însumi am cunoscut-o pe doamna Maria, ne-am întâlnit de câteva ori, când am slujit aici. Chiar cu câteva săptămâni înainte, am venit și i-am citit o rugăciune, pentru ca Domnul să-i mai aline din suferinţă și din boală.