Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Andrei Mereuță și părintele paroh Silviu Marin.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre cum putem valorifica cuvântul pe care Domnul îl seamănă în inima noastră:

«Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare» (Luca 8, 15)

Pilda semănătorului este un bun prilej de a reflecta asupra ceea ce înseamnă modul de asumare, de înţelegere și de lucrare a cuvântului lui Dumnezeu.

Din nefericire, așa cum putem constata din această parabolă, procentajul celor care nu reușesc să asimileze cuvântul lui Dumnezeu, și cei care îl iau în inima lor este de 3:1 – trei nu reușesc să primească cuvântul și să îl adâncească în viaţa lor, și doar unul singur, al cărui pământ este bun și roditor, îl primește.

Poate v-aţi întrebat, și este extrem de legitim: cum de acest semănător aruncă seminţele în răspăr – am spune noi, după logica (mintea) noastră? Cum să arunci o sămânţă lângă drum, adică în șanţ, iar mai apoi să ai pretenţia ca acea sămânţă să rodească? 

La fel, este imposibil, fără niciun fel de rezultat, faptul de a arunca o sămânţă pe piatră – șansele de a rodi sunt minime, aproape spre imposibil – deși mai sunt și situaţii, când arunci o sămânţă pe piatră, iar ea găsește un mic locșor, un pic de pământ, și de acolo își ia seva pentru a rodi.

Sau cum să arunci sămânţa între spini? Şi în acest caz, șansele sunt extrem de mici, ca să rodească ceva, pentru că există riscul ca acea sămânţă să fie asfixiată de buruieni, și să nu crească nimic.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne dezleagă această enigmă și ne dă răspuns la întrebarea, legitimă, pe care poate ne-am pus-o: cum poate acest semănător să arunce seminţele în răspăr – la margine de drum, pe piatră și printre spini? 

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că pământul în care sunt aruncate seminţele este sufletul omului, iar Dumnezeu nu așază cuvântul Său în mod selectiv, ci cu maximă generozitate, în sufletul fiecăruia dintre noi; mai ales în sufletele cele aspre, împietrite sau pline de buruienile păcatelor, cu nădejdea că această sămânţă, a cuvântului Său, va putea să înmoaie o inimă împietrită, să o facă mai bună, mai plină de căldura dragostei; va putea să transforme o inimă buruienoasă de păcate și vicii, într-o grădină plină de florile virtuţilor, sau o inimă care deviază de la calea cea bună – aceasta înseamnă sămânţa aruncată la marginea drumului– să o așeze pe calea cea bună, a credinţei și a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Hristos ne cere să rodim cuvântul pe care îl primim în inima noastră, iar această rodire nu se referă numai la a pune în practică ceea ce auzim sau citim în Evanghelie. Este ceva mai mult decât atât – așa cum frumos s-a exprimat unul dintre intelectualii creștini ai ţării noastre, Andrei Pleșu, care a scris o carte foarte frumoasă, despre parabolele lui Iisus: noi suntem chemaţi, prin această parabolă, să facem un salt de la asimilarea cuvântului lui Dumnezeu la valorificarea lui.

Această valorificare a cuvântului nu înseamnă numai, în mod exclusiv, aplicarea în faptă, ci mai ales o lucrare lăuntrică a acestuia. Exact în aceeași logică ne vorbește Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni (5, 22-23), în care ni se vorbește despre ce înseamnă ca Duhul Sfânt să rodească în pământul inimii noastre: «roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia». Observaţi că toate acestea ţin de dimensiunea lăuntrică a vieţii noastre, și asta ne cere Dumnezeu – să primim cuvântul Său plin de har dumnezeiesc, și să îl lucrăm, în așa fel, încât să ne schimbăm viaţa noastră.

În altă ordine de idei, cuvântul lui Hristos să fie cel care ne reconfigurează lăuntricul nostru, care schimbă conţinutul nostru lăuntric păcătos, într-un conţinut frumos, plin de lumină și de virtuţi.

Preasfinția Sa a arătat că principalul efect al asimilării cuvântului lui Dumnezeu este schimbarea inimii: 

Lucrarea lăuntrică este cea mai grea lucrare. Mai ușor putem aplica în faptă ceea ce ne cere Dumnezeu, decât să căutăm să avem un suflet frumos. Necesită un efort susţinut ca lăuntrul nostru să fie unul frumos, și nu este foarte simplu.

Despre un asemenea pământ ne vorbește Domnul în Evanghelia Sa – un pământ care primește sămânţa, păstrează cuvântul și acesta își dă rodul, frumuseţea sa se răsfrânge prin ceea ce este mai minunat în inima noastră. 

Suntem chemaţi să ne asumăm aceeași atitudine ca cea a Maicii Domnului. Ea – ne spune Sfântul Evanghelist Luca (2, 51) – «păstra toate cuvintele lui Hristos în inima sa», le adâncea în comoara inimii sale, așa încât ea însăși a devenit ca o Scriptură. La fel, suntem chemaţi și noi, să adâncim cuvântul lui Hristos, cuvânt care necesită să ajungă într-o inimă curată și bună. Acestea sunt criteriile care ni se cer, pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să-și dea rodul și frumuseţea sa în inima noastră.

Omul rău, murdar de patimi, nu reușește niciodată să-și transforme sufletul într-un univers frumos și plin de liniște, pentru că necurăţia patimilor și răutatea sunt cele care favorizează buruienile și aspectul dezolant al sufletului nostru. Când ne ducem pe un câmp și vedem că este neîngrijit, exclamăm ceva de felul: „Aici cresc doar ciulini și mărăcini” - adică este o priveliște dezolantă, care ne debusolează, nu ne dă niciun fel de plăcere, dimpotrivă, ne dezgustă, ne dă un sentiment de nemulţumire lăuntrică.

În contrast cu o asemenea priveliște dezgustătoare, când ne aflăm în faţa unui peisaj splendid, policrom, în care toate lucrurile sunt așezate minunat, rămânem într-o stare de uimire și ne copleșește o bucurie și o liniște aparte.

Așa sunt și sufletele noastre: dacă creștem buruienile păcatelor, spinii răutăţii, nu facem altceva decât să devenim noi înșine dezolanţi, dezgustători, și să fim evitaţi, să fugă oamenii din calea noastră. Sufletul frumos, în care este lumina bunătăţii și frumuseţea curăţiei, este un suflet lângă care am vrea să stăm, și să ne bucurăm de ceea ce ne poate oferi.

Dacă nu reușim acest lucru, măcar să existe strădania de a fi buni și, așa cum spune Sfântul Paisie Aghioritul, de a fi „o fabrică de gânduri bune”. Este așa de greu acest lucru. Tendinţa noastră este să judecăm, să punem etichete, să interpretăm faptele sau atitudinile unui om într-o cheie răutăcioasă, să distorsionăm o anumită simţire sau atitudine a cuiva în ceva rău, la care nici persoana respectivă poate nu se gândește.

Intraţi în caruselul acesta al judecării celui de lângă noi, este așa de greu să mai ajungem să-l înţelegem exact așa cum este el, să îl pătrundem în ceea ce este el cel mai autentic, așa cum este în adâncul sufletului său. Nu vom mai putea pătrunde, pentru că vom rămâne întotdeauna undeva, în afara sufletului său, deformându-l și împroșcându-l cu etichetele pe care i le punem și cu judecata pe care i-o aplicăm.

Cu siguranţă, au fost nenumărate momentele când, după ce am judecat, fiecare dintre noi, cunoscând mai bine o persoană, am constatat că sufletul acelui om este mult mai frumos decât l-am putut noi sesiza, sau nici nu l-am putut sesiza, din cauza judecăţii, a gândurilor rele pe care le-am aplicat acelui om.

Să ne dea Domnul să avem un pământ al inimii bun și curat, pentru ca din acesta să răsară întotdeauna rodul dragostei, al bucuriei și al luminii, faţă de cei din jurul nostru!

La finalul slujbei, în semn de recunoștință, Părintele Episcop Ignatie a oferit doamnei Alexandra Marin, soția părintelui paroh Silviu Marin, Distincția de vrednicie a Episcopiei Hușilor „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”.