A urmat apoi Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea lăcașului de cult.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele paroh Ovidiu Țicău.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a arătat viața veșnică înseamnă a intra în iubirea lui Dumnezeu:

Duminica de astăzi ne pune spre reflecție duhovnicească un pasaj evanghelic în care ni se vorbește despre întâlnirea unui tânăr bogat, foarte moral, împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu, și Iisus Hristos. 

Sfântul Evanghelist Marcu consemnează faptul că lui Hristos Îi era drag tânărul care a venit să-I ceară ceva concret. Probabil că se bucura de o oarecare vizibilitate, de un anume prestigiu social în cadrul comunității unde trăia. Acesta se apropie de Domnul și pune o întrebare care, privită în adâncul semnificației acesteia, trădează o anumită atitudine a acestui tânăr. 

El nu-I cere lui Hristos ce să facă ca să intre în Împărăția cerurilor sau să intre în viața veșnică. Din modul cum a pus întrebarea, acest tânăr dorește să posede viața veșnică. Acesta este sensul întrebării pe care o pune: „Ce bine să fac eu ca să am viața veșnică?”

Din păcate, tânărul acesta, chiar dacă a împlinit poruncile despre care a fost întrebat de Domnul Hristos, gândea totul în logica posesiunii, a ceea ce ar putea să dețină. El probabil și-a închipuit că și viața veșnică este un anume ceva pe care-l poate cere de la Domnul Hristos și să-l dețină în mâinile Lui, să-l posede așa cum poseda bogățiile de care era extrem de legat.

Din scurtul dialog purtat cu Hristos, reiese că acest tânăr era un om foarte moral, împlinea poruncile în relație cu aproapele – că doar acestea sunt amintite, fără poruncile în relația cu Dumnezeu – pentru că în această zonă a poruncilor era deficitar. 

Comportamentul lui era ireproșabil. Când Hristos l-a întrebat dacă împlinește aceste porunci, pe care le-a și enumerat – să nu ucidă, să nu săvârșească adulter, să nu fure, să nu mărturisească strâmb, să-l cinstească pe tatăl și pe mama sa, și, desigur să-l iubească pe aproapele ca pe el însuși – tânărul răspunde prompt, cu maximă sinceritate și seninătate: „Toate aceste porunci eu le-am ținut încă din copilărie”. Totuși, ceva îi lipsea. Anume, o adâncire profundă în Dumnezeu, inima lui să fie cu adevărat la Dumnezeu. 

Domnul îl supune unui examen pe care din păcate îl pică: „Dacă vrei să fii desăvârșit, adică dacă vrei să ai această stare a ta duhovnicească, morală, completă, mai e nevoie de încă ceva: vinde averile tale și împarte-le săracilor pentru că în felul acesta vei avea comoară în cer. Și după ce vei vinde aceste averi ale tale, să-Mi urmezi Mie”. 

În urma unui asemenea îndemn, tânărul s-a întristat și a plecat din fața Domnului Hristos, tocmai pentru că nu se putea dezlipi cu inima sa de bogății, de cele pe care le poseda din punct de vedere material. 

Cu alte cuvinte, inima lui nu era la Dumnezeu chiar dacă, etic vorbind, era ireproșabil. 

Preasfinția Sa a arătat că atunci când omul se raportează idolatru față de propria persoană, apar disfuncționalitățile și în relație cu cei din jur:

Se poate întâmpla în lumea aceasta să fie oameni extrem de manierați, foarte eleganți, ireproșabili în relația cu aproapele, oameni care să denote, prin tot ceea ce ei fac, o stare morală de excepție, dar inima lor să nu fie la Dumnezeu.

 Dacă ne gândim la un cuvânt al Domnului Hristos, „acolo unde este inima noastră este și comoara noastră”, adică acolo credem că se află esența sau ceea ce pentru noi este important cu adevărat. Acolo unde canalizăm cele mai multe energii, unde îndreptăm gândurile și simțirile inimii noastre, acolo de fapt noi ne aflăm, și nu în altă parte, oricât am încerca să ne amăgim. 

Tânărul bogat nu a înțeles că viața veșnică înseamnă intrarea în iubirea lui Dumnezeu, iubire care nu poate fi umplută cu ceva pe care să-l posedăm, cum din nefericire încercăm să-i posedăm pe cei din jurul nostru chiar iubindu-i. Îi transformăm în niște obiecte de-ale noastre de care să dispunem oricând și în orice moment, nemaiținând cont că și ei au propria libertate, un mod unic de a se comporta, de a vedea lumea aceasta, că au și ei limitările lor.

 Când omul vrea să posede  pe cel de lângă el, îl interesează doar problemele sale, cu care se confruntă. Este egoist, egocentric, nu este sensibil la necazul, la frământările și la structura sufletească a celui de lângă el. 

Tânărul din Evanghelie, de care i-a fost drag Domnului Hristos, era un om bun și se comporta adecvat, în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu. Totuși nu a înțeles profunzimea vieții duhovnicești și ce înseamnă să fii un om desăvârșit, să ai inima întreagă, nu pe porțiuni sau pe segmente sau cu intermitențe, la Dumnezeu, și să nu gândești că viața veșnică este ceva ce poți poseda și să fie un bun al tău, exclusiv. 

Din modul cum a întrebat acest tânăr, se desprinde ce înțelegea el prin viața veșnică, „să am viața veșnică”, nu se putea debarasa de ideea aceasta de posesiune, de a avea.

Noi avem foarte multe lucruri pe care le considerăm ca niște bogății, și nu este ceva reprobabil. Apare o disfuncționalitate duhovnicească doar când raportarea noastră este idolatră, când divinizăm ceea ce posedăm.

Unul poate idolatriza inteligența lui, frumusețea lui, poziția lui socială, funcția pe care o ocupă, bogățiile pe care le deține - ceea ce este foarte greșit pentru că nu suntem siguri pe nimic din lumea aceasta. Oricât de mult căutăm să controlăm lucrurile și viața noastră și gândurile proprii, nu depinde de noi cursul a ceea ce se întâmplă cu noi. 

Suntem în mâinile lui Dumnezeu. Nu avem încă această convingere foarte puternică. Când vine o mică încercare, ne clătinăm. Vine un noian de gânduri în capul nostru și simțim foarte multă nesiguranță, când de fapt ar trebui să ne ancorăm în ceea ce Dumnezeu vrea de la noi și ce plan are cu fiecare dintre noi.

Acest tânăr nu a înțeles că a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă să simți că inima ta Îi aparține Lui, sau că Dumnezeu se află în adâncul inimii noastre și că la nimic din lumea aceasta nu trebuie să acordăm importanță mai mare decât lui Dumnezeu, nimic nu merită atenția cuvenită decât în relație cu Dumnezeu. 

Dacă totul este impregnat de prezența și credința în Dumnezeu, și bogățiile acestei lumi, confortul material, sănătatea noastră, toate le vom considera ca fiind daruri iar noi niște administratori, cei ce gestionăm ceea ce Dumnezeu a pus în mâinile noastre. 

Iubirea sa, harul Său nu este un ceva pe care noi să-l luăm și să dispunem de el în mod egoist și egocentric. Este cu adevărat un dar, și că dacă este astfel, știe El când să ni-l dea. Darurile nu le merităm niciodată; și aceasta este minunea oricărui dar, că-l primim și că avem conștiința faptului că nu-l merităm. 

Domnul Hristos este îngăduitor cu fiecare dintre noi, nu l-a certat pe acest tânăr care nu s-a ridicat la altitudinea unei vieți duhovnicești profunde, desăvârșite. A lăsat la limitele la care el le înțelegea. 

Dumnezeu nu violentează libertatea noastră, ne lasă în propriile noastre limite și atât cât credem noi și cu mintea noastră, deși descoperim pe parcursul unei vieți că resursele noastre sunt inepuizabile și surprinzătoare pentru fiecare dintre noi. 

Hristos să fie Cel care ne inspiră și această putere, ca inima noastră să fie cu adevărat la El sau să fie El în inima noastră.

La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Ovidiu Țicău și a oferit distincții de vrednicie celor care s-au implicat în ridicarea bisericii noi din Parohia Ghergheleu.