Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri eparhiali Vladimir Beregoi și Cosmin Gubernat, părintele inspector bisericesc Dragoș Trofin și părintele protopop Adrian Chirvasă.

În cuvântul adresat familiei îndoliate și celor prezenți, Ierarhul Hușilor a transmis mesajul său de condoleanțe și a vorbit despre iubirea mai puternică decât moartea:

«Ce este viața noastră? Cu adevărat floare și abur și rouă de dimineață. Veniți să vedem lămurit în morminte unde este frumusețea trupului, unde sunt tinerețile, unde sunt ochii și chipul trupului. Toate s-au veștejit ca iarba, toate au pierit. Veniți, deci, să cădem la Hristos cu lacrimi» (Stihiră din Slujba înmormântării). 

Ori de câte ori vine în mod intempestiv în existența noastră, moartea generează foarte multă tristețe și tulburare pentru că aceasta strică, într-un fel, ceea ce noi simțim ca fiind niște fire nevăzute între oameni datorită iubirii pe care o avem unul față de celălalt - strică într-un fel și ecuația vieții noastre pentru că cineva la un moment dat dispare, fizic, dintre noi. 

Toate aceste stări nu sunt o pură întâmplare, nici niște emoții care țin exclusiv de faptul că noi suntem oameni. Este ceva mult mai profund în spatele acestor stări, anume faptul că noi tânjim și vrem să trăim. 

Dumnezeu a așezat în noi acest dor după a trăi și a fi cât mai mult în lumea aceasta, de a ne bucura de prieteni, de aprecierile celor cărora le împărtășim sentimente de iubire și am dori ca acest lucru să nu se termine niciodată. Și este firesc acest lucru. 

Însă, la un moment dat, în istoria umanității, din cauza păcatului care a venit în lume, săvârșit de către protopărinții noștri, Adam și Eva, a venit și moartea. Moartea este o rezultantă a păcatului. Păcatul înseamnă dezordine, neliniște, multă tulburare, haos în viața omului. Acest haos a fost instaurat la nivelul umanității dar și la nivelul vieții noastre personale prin această consecință a morții. Însă noi, creștinii, avem o nădejde, nu iluzorie. Fie că noi credem sau nu credem – desigur, sunt unii care nu mai cred în viața de dincolo, într-o existență dincolo de aceasta terestră – noi avem o certitudine că nu se termină totul cu moartea, altfel ar fi mult prea trist. 

Cine ar îndrăzni să spună unei persoane care pierde pe cineva foarte drag cum este în cazul nostru plecarea în lumea veșniciei a celui care este un soț, un tată, un prieten, cineva foarte apropiat, care rămâne permanent în inima noastră, că începând cu dispariția fizică a celui pe care-l iubim atât de mult și care ne este atât de drag, trebuie să-l radiem din inima noastră. Nu este posibil așa ceva. Ne vom revolta și vom considera că este un gest de cinism din partea cuiva care ar îndrăzni să ne spună să uităm acea persoană. Faptul că noi suntem și dimensiune spirituală se datorează acestei iubiri care nu se oprește odată cu moartea. 

În Sfânta Scriptură ni se spune că iubirea este mai puternică decât moartea, trece dincolo de moarte. Sunt atâtea cazuri de persoane cărora le-au trecut cei dragi în lumea veșniciei de zeci de ani și nu au putut să uite și nu vor putea uita niciodată omul care a fost soțul, tată, bunicul, prietenul foarte apropiat. 

Observați că noi terminăm întotdeauna slujba de înmormântare sau de rugăciune pentru cei adormiți cerându-I lui Dumnezeu ca persoana care a adormit să fie în veșnica Lui pomenire - adică să rămână veșnic în memoria lui Dumnezeu cel care pleacă în lumea de dincolo.

Avem această nădejde că viața nu se termină aici, cu moartea. Moartea nu este ultima realitate. Sigur, capitulăm cu toții în fața ei, oricât am fi de grozavi și ne-am implanta în solul lumii acesteia, vine moartea așa de neașteptat, ca un invitat pe care nu vrem să-l întâlnim sau să-l vedem vreodată, și care ne smulge. Vine ca un trăsnet de multe ori.

Preasfinția Sa a arătat cât de mult contează maniera în care alegem să ne trăim fiecare zi din viață: 

Contează foarte mult cum rămânem în memoria celor ce sunt de față și a celor care rămân după noi în momentul în care vom pleca în lumea veșniciei.

Unul dintre motivele prezenței mele aici, la căpătâiul domnului Dacian, este că, din relatările celor care l-au cunoscut, ca un numitor comun, au afirmat că a fost un om extrem de jovial, cu foarte multă bucurie, un om foarte cumpătat în ceea ce privește modul de a se raporta la cei din jurul său și, desigur ,de un mare profesionalism - niște calități excepționale pe care ni le-am dori cu toții să le avem. 

Și vedem că cu aceasta rămânem fiecare dintre noi, nu cu bunuri materiale, cu nimic din tot ce ține de lumea aceasta. A rămas cu tot ce ține de partea sufletească, din fiecare dintre noi. 

De aceea întotdeauna, eu personal, când particip la o slujbă de înmormântare pentru cineva, mă gândesc cum am trăit eu până acum, ce las în urma mea, ce rămâne în urm mea din punct de vedere sufletește. Cât de înțelept mi-am trăit viața? Nu cumva m-am risipit prea mult în mărunțișuri, în lucruri atât de nesemnificative?

 Vedeți că noi ne pierdem așa de ușor și nu mai prindem esența vieții. Esența vieții o vedem mai ales în situațiile și în modul cum ne comportăm noi și cei ce sunt muribunzi, în fața noastră.  De ce au nevoie ei? De nimic din ceea ce ține de lumea materială, de bunuri. Nu-i încântă nimic. ei au nevoie de altceva, de dragoste și să nu fie singuri, ci să simtă căldura sufletului nostru. De nimic altceva nu are nevoie. Tânjesc după viață, după sănătate, să se facă bine, să se bucure în continuare de cei dragi. 

Și observați că noi, în aceste clipe, suntem foarte atenți la gesturile pe care le fac. De ce? Nu vrem să plece supărați, amărâți, nu vrem să rămână cu sentimentul că pleacă singuri din lumea aceasta. Și facem tot ce ne stă în putință în mod atât de natural, curg toate lucrurile atât de firesc, fără niciun fel de efort, dăruind dragoste celui care are foarte mare nevoie. 

De ce noi ne dăm seama de toate aceste lucruri și de importanța lor numai în situațiile limită ale vieții unui om? De ce nu reușim ca și atunci când suntem sănătoși, când avem bucurie, când simțim din plin, în vigoarea acestei vieți, să dăruim foarte multă dragoste și foarte multă lumină, înțelegere și bucurie celor din jurul nostru?

Spun o banalitate – dar din păcate nu trăim ca și cum am fi convinși de această banalitate - aceea că viața este foarte scurtă. Niciunul dintre noi nu cunoaștem momentul când vom pleca din lumea aceasta. Este o enigmă, oricât ne-am strădui noi, cu mintea noastră, să înțelegem de ce unii pleacă mai devreme, de ce alții mai târziu sau alții la bătrânețe, aceasta este taina lui Dumnezeu. Nouă ne revine această îndatorire și responsabilitate ca să fim împăcați cu viața aceasta: să trăim frumos, să nu ne mai risipim în răutate, să nu mai scrijelim sufletul cu cele care nu ne fac în niciun fel onoare sufletească.

Dumnezeu să îl ierte pe adormitul robul său Dacian Ion, iar familiei să-i dăruiască multă mângâiere. Oricât de meșteșugit am vorbi, nu vom reuși să aducem noi mângâierea pe care Dumnezeu o aduce; știe El în mod tainic pentru fiecare suflet care pierde pe cineva foarte drag. Îndrăznesc să spun, cel puțin din relatările care au ajuns la urechile mele, pierdem și un om cu o anumită prestanță și o anumită stare de lumină pentru cei care locuiesc în urbea Vasluiului. Prezența mea este ca o formă de recunoștință și mulțumire pentru familie, dar și pentru adormitul întru Domnul care este aici cu noi. Nimeni nu-l poate lua din sufletele celor care vă aflați aici de față. Dacă este în sufletul nostru atunci el se află printre noi.