Un sobor numeros de preoți și diaconi, între care părinții consilieri de la Centrul Eparhial Huși, părinți protopopi din Eparhie, sau părinți stareți, s-au rugat alături de Ierarhul Hușilor pentru odihna sufletului domnului Simion Beregoi.

Credincioși de pe ambele maluri ale Prutului, prieteni și cunoscuți, au fost alături de familia îndoliată în aceste momente de despărțire fizică de tatăl și bunicul lor.

În cuvântul adresat familiei și celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a  vorbit despre realitatea existenței unei alte dimensiuni a vieții, după trecerea din această lume:

«Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi» (Ioan 11, 25)

Cu toții avem convingerea că moartea este una dintre realitățile cele mai clare și, mai ales, una dintre realitățile pe care nu le putem evita. 

Această conștiință o aveau toți până la Hristos. Nimeni nu ar fi putut să conceapă ca cineva să zdrobească realitatea aceasta, să nu mai fie un zid pe care să nu-l poți trece. Într-o exprimare foarte plastică, unul dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe, Sfântul Nicolae Velimirovici, ne spune că până la Hristos după moarte se punea un punct. După Hristos, Cel care a biruit moartea, după moarte se pune virgulă, pentru că ne este deschisă spre o altă perspectivă, cea a veșniciei.

Cred că aici ar trebui să lucrăm în chip deosebit și cu mai multă aplecare, noi, slujitorii Bisericii, pentru că sunt ignorate două aspecte intrinseci ale credinței noastre, sau mai grav decât atât, fără a manifesta credință că acestea există. Este vorba despre viața veșnică, adică ceva ce este dincolo de moarte - o altă existență, o altă formă de existență, veșnică, și credința în Înviere.

Dacă am face o statistică în rândul credincioșilor vom constata că există o anumită ezitare sau necredință în viața de dincolo, sau în faptul că noi vom învia așa cum ne încredințează Însuși Domnul. 

Inclusiv oamenii simpli își pun această întrebare, chiar dacă participă la slujba de înmormântare: „Cine a mai venit de dincolo ca noi să avem o certitudine că este ceva? Putem vorbi de viața veșnică sau că moartea nu este altceva decât un alt prag spre o altă existență?”  

Întrebarea aceasta ascunde o anume formă de necredință latentă, adormită și nesesizată. Pentru că răspunsul este foarte simplu, deși noi am vrea să găsim unul extrem de complicat: Însuși Domnul este Cel care S-a întors din moarte la viață. Și, desigur, Domnul Hristos, Cel care cu adevărat a biruit moartea, dându-i alt conținut, ne spune că noi, oamenii, suntem ca și bobul de grâu care cade în pământ, germinează și își dă rodul - trupurile noastre se duc în țărâna din care au fost alcătuite, și sufletul se duce la Dumnezeu; iar trupul nostru rămâne în pământ ca bobul de grâu. Stă acolo și așteaptă obșteasca Înviere. 

Domnul Însuși este Cel care a venit din moarte la viață și a biruit moartea, schimbându-i fundamental, ontologic, conținutul ei. Și noi, dacă ne revendicăm ca fiind ai lui Hristos, fiind creștini, atunci nu avem decât această soluție, de a crede în Cel care a înviat pentru noi, de a crede în Cel care ne spune că există o altă formă de existență după moarte.

Această frământare au avut-o și femeile Marta și Maria, surorile prietenului lui Hristos, Lazăr. Și ele aveau un licăr de credință, de încredere în Hristos dar, sigur, nu știau încă despre certitudinea faptului că dincolo de viața aceasta mai este o altă formă de existență. 

Și din punct de vedere logic ar fi extrem de trist ca totul să se încheie cu moartea, pentru că în lume este atât de multă nedreptate; dar nu doar nedreptate, ci sunt și lucruri minunate, extraordinare pe care le face omul și cu ele se duce în veșnicie. Dar mai ales, ne punem întrebarea aceasta: Ce se întâmplă cu cei care nu și-au luat răsplata pentru răul, nedreptățile făcute în lumea aceasta? Poate fi momentul scadenței în lumea aceasta, parțial, sau definitiv, la Judecata de Apoi, când vom fi cu toții judecați și ne vom vedea exact așa cum suntem noi și nu cum am vrea să ne livrăm celor din jurul nostru și să-i amăgim. Ne vom descoperi exact și vom citi în cartea conștiinței noastre cu deplină claritate.

Marta și cu Maria, cele două surori ale lui Lazăr, s-au întristat că Hristos nu a ajuns la timp, că a zăbovit, I-au reproșat, cum noi, oamenii, reproșăm lui Dumnezeu în momentele de suferință și ne întrebăm: „Unde ești, Doamne? De ce nu ai fost exact atunci când am avut cea mai mare nevoie de Tine?”

Domnul are o altă logică, evident. Slavă Domnului că nu este ca a noastră. Și El întârzie înadins pentru a le face părtașe pe cele două și pe toți cei prezenți, în Betania – și Lazăr era foarte iubit acolo – de această minune a Învierii Lui. Și, de aceea, Sfântul Lazăr a devenit exemplu, sau cel la care trebuie să ne uităm fiecare dintre noi. Ceea ce s-a întâmplat cu Lazăr se va întâmpla și cu noi la obșteasca Înviere. Vom fi chemați pe numele nostru, pe cel pe care l-am primit la Botez pentru a învia. 

Dacă am făcut fapte bune, dacă am fost oameni buni și am împărtășit lumina în lumea aceasta și dragostea, vom învia spre fericire, spre comuniunea cu Dumnezeu. 

Dacă am săvârșit în lumea aceasta rele, dacă am distribuit tot ceea ce este urât și ne-am desfigurat sufletește, dacă ne-am dovedit a fi neîndurători, neiertători, necruțători, vom primi pedeapsa veșnică, adică învierea spre osândă, spre o înțepare permanentă a conștiinței. Și este groaznic, cel puțin așa cum descriu Părinții, care au avut parte despre asemenea vedenii, despre ce înseamnă învierea aceasta spre osândă. 

Preasfinția Sa a arătat că prin iubirea pe care o avem față de cei dragi, ei rămân prezenți în sufletul și conștiința noastră:

Domnul este Cel care ne mângâie pe fiecare dintre noi și, așa cum a lăcrimat când l-a văzut pe Lazăr mort de patru zile, ne gingășește pe fiecare dintre noi, cei care pierdem pe cineva foarte apropiat, care a avut o importanță extraordinară în ecuația vieții noastre.

Inevitabil, moartea lasă în suflet multă tristețe, multă durere, dar este o tristețe cu nădejde, sau, cum o numesc Părinții Bisericii, „o tristețe strălucitoare”, pentru că nu pierdem, din orizontul ființei, pe cineva foarte drag care pleacă în lumea veșniciei, nu pierdem nădejdea Învierii și că ne vom reîntâlni cu toții. 

Cel mai frumos argument, pe lângă cel pe care vi l-am invocat, că dincolo de moarte mai este ceva, și că nu poate să se termine totul cu moartea, este însăși iubirea pe care o manifestăm față de cei plecați în lumea veșniciei. Nu cred că poate îndrăzni cineva să spună familiei că a sosit clipa în care să nu se mai gândească niciodată la tatăl lor, la bunicul lor, la cel ce a fost rudă, deoarece nu mai este din punct de vedere fizic și că îl pot smulge din sufletul lor. Niciodată. Ar fi o ofensă incredibilă o asemenea abordare, pentru că iubirea este mai puternică decât moartea și iubirea însăși este cea care reclamă faptul că moartea este un prag, o simplă trecere chiar dacă lasă în inima noastră dârele acestea ale suferinței și ale întristării.

Chiar dacă nouă ni se pare că moartea este într-adevăr – și așa este – o realitate invincibilă, Hristos totuși a biruit-o în locul nostru și ne încredințează că viața aceasta nu se termină cu moartea, ci continuă cu un alt mod de existență, de comuniune cu Dumnezeu. Și El este Cel care ne-a încredințat, la modul desăvârșit, de acest adevăr. Nouă nu ne rămâne decât să ne asumăm, să credem în acest adevăr al Învierii.

Am venit cu toții, părinți consilieri, părinți protopopi, părinți stareți, părinți de la parohiile noastre din Episcopia Hușilor, părinți diaconi, maici, grupul nostru psaltic, angajați ai Asociației „Filantropia Ortodoxă” Huși, prieteni, pentru a manifesta această comuniune față de familia Părintelui Vladimir în acest moment în care își pierd fizic tatăl, pentru că spiritual rămâne în suflet pentru veșnicie. 

Și vreau să le mulțumesc tuturor celor de față că au găsit că așa este firesc ca și în momentele de tristețe dar și de bucurie, să fim împreună, solidari, să manifestăm un strop – este puțin –  de comuniune față de părintele Vladimir care trudește foarte mult în Episcopia noastră, ajutându-i pe cei sărmani, pe copii și pe bătrâni. Într-un fel, este și o recunoștință față de tatăl părintelui, că ni l-a crescut, l-a educat în felul acesta frumos ca să se bucure Biserica, să ne bucurăm cu toții de experiența frumoasă pe care părintele Vladimir a acumulat-o. 

Sigur, suntem alături de întreaga familie și Îi cerem lui Dumnezeu ca să le mângâie sufletul cum știe mai bine pentru că noi, oamenii, nu ne pricepem, oricâte vorbe meșteșugite am spune. 

Domnul să-l ierte, să-l odihnească cu sfinții, să se bucure de vederea luminii necreate. 

La finalul Slujbei de Înmormântare, părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi a mulțumit, în numele familiei, celor prezenți, care i-au însoțit cu rugăciunea pentru odihna sufletului tatălui lor:

În momentele acestea, tatăl nostru va fi așezat la locul de veci, de odihnă. E o zi tristă pentru noi, pentru că acum 35 de ani, în această biserică, sub acest candelabru, era cea care ne-a dat nouă viață, mama noastră. Părintele de atunci o prohodea și a așezat-o la locul de veci, unde urmează și tata să fie așezat, în același mormânt. De acum încolo, în liniștea veșniciei, să se roage pentru noi cei care, iată, vom duce crucea vieții mai departe, și vom încerca, prin tot ceea ce facem, prin ce trăim, prin ce vorbim, să nu-i facem de rușine, să le cinstim memoria, să-i respectăm pentru că ne-au format pentru viața pe care o trăim, Pe tata l-am împărtășit; lui, care mi-a dat viața, i-am dăruit din potirul veșniciei, Sfânta Împărtășanie, ca de acum încolo, să se roage, în taina rugăciunilor, împreună cu mama, pentru cei care-i vom purta vie memoria. Vă mulțumesc tuturor pentru dragoste, pentru sprijin și pentru mesajele frumoase.

Apoi, în sunetul clopotelor, sicriul cu trupul neînsuflețit al domnului Simion Beregoi a fost depus în mormântul familiei, în cimitirul localității Răzeni.

În cadrul agapei, la care au participat toți cei prezenți la slujba de înmormântare, arhidiaconul Iurie Saganovschi, secretar de cabinet al Înaltpreasfințitului Părinte Petru, Mitropolitul Basarabiei și Exarh al Plaiurilor, a dat citire mesajului de condoleanțe transmis de Înaltpreasfinția Sa:

Multă întristare a cuprins sufletul nostru odată cu vestea trecerii la cele veșnice a tatălui Preacucerniciei Voastre, robul lui Dumnezeu, Simion. În aceste clipe de adâncă încercare, ne alăturăm cu toată dragostea și compasiunea durerii pe care o purtați, împărtășind în rugăciune, suferința despărțirii vremelnice de cel care v-a fost sprijin statornic, povățuitor înțelept și început al unei frumoase moșteniri duhovnicești. 

Trecerea la cele veșnice a celor dragi nu este niciodată ușor de purtat; însă pentru cei care trăiesc în lumina și nădejdea Duhului, ea devine prag al întâlnirii cu Dumnezeu Cel viu. De aceea, suntem încredințați că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea prin Cruce și Înviere, va așeza sufletul robului Său Simion în locașurile drepților, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.”

Moștenirea cea bună lăsată de tatăl Preacucerniciei Voastre se face astăzi vădită în chip desăvârșit prin slujirea jertfelnică, responsabilă și rodnică pe care o împliniți în Biserică, în lucrarea filantropică și misionară. Aceasta este mărturia unei vieți trăite cu sens și credință a unei educații primite în duhul Evangheliei, care continuă să rodească dincolo de hotarele acestei lumi.

Ne rugăm ca Dumnezeu să vă dăruiască mângâierea Sa cea dumnezeiască, pace lăuntrică și putere sufletească, iar amintirea tatălui Preacucerniciei Voastre să rămână o prezență tainică și vie, purtată în neîncetată rugăciune și recunoștință, cu nădejdea și conștiința revederii în Împărăția cerurilor. 

Dumnezeu să-l mântuiască și să-l odihnească pururi în pacea și lumina Sa cea neapusă!