Sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur este dedicată și învățământului teologic, prilej cu care la Sfânta Liturghie au fost prezenți numeroși profesori și studenți ai Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Dumitru Stăniloae”. 

Răspunsurile liturgice au fost oferite de Corul „Sfântul Iosif Naniescu”, dirijat de lect. dr. pr. Ionuț Gabriel Năstasă.

În cuvântul de învățătură Ierarhul Hușilor a adus în atenție câte un fragment din scrierile fiecăruia dintre cei trei sfinți ierarhi, care exprimă personalitatea lor duhovnicească:

Cu sufletul și cu trupul să mă sfințesc, Stăpâne, să mă luminez, să mă mântuiesc, să-Ți fiu lăcaș prin împărtășirea cu Sfintele Taine, avându-Te pe Tine locuitor întru mine, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, binefăcătorule, mult milostive (Stihiră din Canonul Sfintei Împărtășiri)

Avem încredințarea lăuntrică, că un om care a acumulat o experiență în domeniul său de pregătire profesională devine și foarte credibil și extrem de autentic și sincer în același timp. 

Dezavuăm, cu toată ființa noastră, persoanele care au tendința de a teoretiza sau de a se pierde în abstracțiuni. Ne plac oamenii concreți, oamenii care au o anumită dexteritate în ceea ce privește concretul vieții noastre. 

Dacă această experiență este dublată și de cunoaștere foarte multă, asemenea oameni sunt vrednici de toată cinstea și de întreaga noastră admirație, devenindu-ne, fără ca noi să depunem un efort, adevărate modele de urmat. 

Sfinții Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul și Ioan Gură de Aur, sunt cei pentru care concretul credinței era o realitate de zi cu zi. Nu teoretizau, nu se pierdeau în abstracțiuni, chiar dacă atunci când ne aplecăm asupra textelor teologice poate că ni se par foarte greu de digerat de mintea noastră. Sunt greu de digerat nu pentru că sunt alcătuiri sofisticate din punct de vedere intelectual sau cognitiv, ci pentru că aceste scrieri conțin în ele viață, poartă această marcă a autenticității trăirii credinței. 

Cu alte cuvinte, Sfinții Trei Ierarhi au teologhisit din  cele pe care ei le-au experiat, trăit și văzut cu întreaga lor ființă. Tendința noastră este de a fi extrem de meșteșugiți, o elocvență pentru a impresiona, pentru a atrage atenția și, de multe ori, ne lăsăm duși în această capcană exterioară a prezentării credinței, fără să avem percepția fină, duhovnicească, din care să ne dăm seama unde este trăire, experiere, viață în Hristos, și unde este o pură vorbă goală, chiar dacă prezentăm într-un mod adecvat, în consonanță deplină, învățătura Bisericii noastre. 

Întreaga viață a celor trei sfinți pe care noi îi sărbătorim a fost grefată pe preocuparea și pe această tensiune interioară de a-L întâlni pe Dumnezeu și de a nu vorbi nimic din cele pe care ei nu le-au văzut, nu le-au trăit sau nu le-au confirmat prin viața lor. În felul acesta ei sunt adevărate modele pentru noi, „dascăli ai lumii”, cum am spune în terminologie liturgică.

Dacă ne vom uita în scrierile Sfântului Vasile cel Mare, vom vedea că a avut o preocupare intensă, constantă, pentru unitatea Bisericii, pentru comuniunea care să aibă drept fundament autenticitatea și acuratețea credinței ortodoxe. Pe acest fundament se poate concentra sau poate fi trăită comuniunea cu Dumnezeu. Însă această comuniune cu Dumnezeu a cărei expresie este unitatea de credință, autenticitatea, acuratețea ei, nu poate fi posibilă dacă noi nu avem o legătură directă cu Domnul. Și Sfântul Vasile cel Mare ne spune următorul lucru:

„Dacă Hristos este viața noastră, urmează că și vorba noastră trebuie să fie pusă în legătură cu Hristos, gândul și întreaga noastră lucrare trebuie să depindă de poruncile Lui, iar sufletul nostru să reproducă chipul Său cel dumnezeiesc.”

Ar trebui să înțelegem acest text al Sfântului Vasile cel Mare în felul următor: nu putem trăi credința în acuratețea ei, în autenticitatea și în neștirbirea ei, așa cum o avem moștenire în Tradiția Bisericii noastre, dacă noi nu avem o legătură vie cu Hristos, dacă în viața noastră nu simțim, cu întreaga noastră ființă, că aparținem Lui. Și dacă suntem ai Lui și locuiți de El, nu putem să-L trădăm, nu putem să-I trădăm identitatea, nu putem să trădăm gândul Lui și să fim în disonanță cu ceea ce El ne-a împărtășit în Sfintele Evanghelii. 

Este ceva similar cu situația când o persoană ne este foarte dragă, o iubim atât de mult, ființa aceea înseamnă totul pentru noi, și căutăm ca prin nimic să nu o trădăm, nici măcar printr-un firicel de gând, nimic să nu se interpună între noi sau să nu trăim niciun fel de intermitențe în ceea ce privește intensitatea dragostei față de persoana respectivă; suntem atenți la modul cum gândește, cum vibrează inima acelei persoane, cum își structurează întreaga viață pe care ne-o asumăm și noi, fără efort, în virtutea dragostei pe care o purtăm față de ea și pe nesimțite devenim una cu acea persoană. Conținutul vieții celui pe care îl iubim devine conținutul vieții noastre și conștientizăm cu maximă responsabilitate că ori de câte ori îl om trăda pe acel om de fapt ne trădăm pe noi înșine. 

Așa a înțeles Sfântul Vasile cel Mare trăirea actului credinței, trăirea Ortodoxiei, ca cea care are ca fundament comuniunea, legătura vie cu Hristos, Cel care să devină gândirea noastră, simțirea noastră, viața noastră, sângele nostru, carnea noastră și să nu se interpună niciun obstacol, nimic între noi și El. Nu este simplu, este o nevoință, o luptă pe întreaga viață ca noi să ajungem la o asemenea stare. 

Preasfinția Sa a adus în atenție un îndemn al Sfântului Grigorie de Nazianz:

Sfântul Grigorie Teologul, a fost o ființă atât de contemplativă, de o profunzime teologică extraordinară, dar în același timp foarte ferm în a amenda scăderile, derapajele colegilor săi de episcopat și ale preoților. Astăzi, noi încercăm, cu tot felul de eufemisme, să conștientizăm că suntem bolnavi. Sigur, o facem ca să nu îi rănim pe cei din jur, ci ca să ajungă la această convingere că suntem bolnavi. Paradoxal, Sfântul Grigorie Teologul, chiar dacă a fost destul de vehement cu scăderile slujitorilor Bisericii, în același timp a fost o ființă extrem de delicată și cu o preocupare pentru viața contemplativă, de tăcere, de isihie și de retragere și de simțire adâncă a ceea ce înseamnă prezența harului dumnezeiesc în inima sa. 

Cuvântările teologice ale Sfântului Grigorie Teologul sunt extraordinare, de o profunzime minunată; nu mai reușim să le asumăm cu mintea noastră și să le mestecăm cu inima noastră pentru că ne-am pierdut această familiaritate cu ceea ce înseamnă teologia ca viață, ca împărtășire a vieții pe care ne-o împărtășește Dumnezeu-Treimea nouă și la rându-ne să o facem cunoscută celor din jurul nostru așa cum a făcut-o cunoscută Sfântul Grigorie Teologul. Și ne spune Sfântul Grigorie Teologul:

„Altădată am tăcut căci acesta este singurul lucru prin care câștigăm prospețime și o adâncă cugetare” 

Trăim într-o lume în care asistăm la o adevărată inflație a cuvântului. Tot ceea ce noi exprimăm sunt simple emisii fonice. Cu cât omul vorbește mai mult, cu atât devine extrem de deficitar în miezul a ceea ce el vrea să transmită. 

Toți vorbim de toate și mai puțin ne facem răgaz pentru a ne adânci în tăcere. Ne credem deștepți, că-i putem învăța pe cei din jurul nostru, chiar dacă nu avem competențe în domeniile respective; avem aroganță, am pierdut arta dialogului, nu mai știm să ne ascultăm unul pe celălalt pentru că nu am învățat într-o manieră consecventă și ca o nevoință să știm și când să tăcem. De aceea am devenit niște ființe sporovăitoare care vorbim, poliloghim fără substanță. Astfel, nu facem altceva decât să ne sărăcim în comunicarea noastră cu cel de lângă noi. 

Sfântul Grigorie Teologul a fost atât  de profund în scrierile sale pentru că el însuși ne spune: vrei prospețime, vrei ceva care să se simtă că este autentic, viu, în ceea ce vrei să transmiți sau că este profund? Încearcă ca procentajul dintre vorbire și tăcere să cântărească mai mult în favoarea tăcerii, care ne ajută să descoperim cu adevărat sensul cuvintelor și conținutul unui dialog.

 Știm cu toții acea apoftegmă celebră din Pateric în care ni se spune că arhiepiscopul Teofil al Alexandriei ar fi vrut să meargă la un mare avvă, un om înduhovnicit și să asculte un cuvânt. Și avva, cu îndrăzneala celui care trăiește în Duhul Sfânt, nu cu obrăznicia celui care are în spatele lui aroganța, mândria, orgoliul, spune acestui arhiepiscop că vine degeaba: „Dacă tăcerea mea nu poate să-l zidească, grăirea mea îi va fi inutilă, nu-i va fi de niciun folos”. 

Cum adică să taci și să devii de folos? Acel părinte trăia în carnea lui, el însuși era o stare prin ceea ce trăia în Duhul Sfânt. El nu încerca să convingă pe nimeni prin cuvintele lui. Am întâlnit oameni de felul acesta, fiecare dintre noi, în preajma cărora îți este suficient doar să fii acolo, să-l vezi, să te înfrupți din modul în care se comportă, mimica lui, gestica, ceea ce ține de aceste aspecte exterioare, dar ele sunt încărcate de o interioritate extraordinară; iubim un asemenea om fără să ne spună vreo vorbă, fără să exteriorizeze ceva din universul său lăuntric. Noi simțim că ne aflăm în prezența unei plinătăți. 

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre actualitatea Sfintei Liturghii, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur:

Sfântul Ioan Gură de Aur a iubit atât de mult slujirea liturgică, să-L propovăduiască pe Hristos, să împărtășească oamenilor ceea ce înseamnă cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu. A fost numit „Gură de Aur” nu numai pentru elocința sa, nu numai pentru arta oratoriei, ci mai ales pentru că ceea ce rostea de la amvon avea capacitatea de a zdruncina din temelii inerțiile din sufletele oamenilor. 

Avea această capacitate de a-i schimba pe oameni, de a-i determina să ia decizii fundamentale în viața lor și să se întoarcă spre Hristos, avea o energie ce muta munții aceștia ai ignoranței, ai nepăsării, ai indiferenței în cele ale credinței. 

Sfântul Ioan Gură de Aur iubea foarte mult Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie; avem pasaje minunate în două dintre lucrările sale, în Cuvântările împotriva anomeilor și a iudeilor. Și cum numește Sfântul Ioan Gură de Aur Sfânta Liturghie?:

„Căci Paștile nu sunt post ci săvârșirea Euharistiei, sunt jertfa care se săvârșește în fiecare Liturghie.”

Cu alte cuvinte, noi ori de câte ori participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie trăim sărbătoarea Paștilor. Euharistia este adevăratul nostru Paști. Ea este moartea noastră, răstignirea noastră în Hristos, învierea, îndumnezeirea și luminarea ființei noastre. Așa ne încredințează Sfântul Ioan Gură de Aur. 

Sfinții Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul și Ioan Gură de Aur sunt cei care ne învață să căutăm să ne identificăm cât mai mult cu Hristos, să gândim ca și El și acestea să fie temelia mărturisirii acurateței credinței noastre ortodoxe, legătura vie cu Hristos. Nu putem avea această legătură vie cu Hristos dacă nu ne vom face și niște spații de tăcere. După cum tânjim după spațiile de libertate în relațiile cu cei din jurul nostru, așa ar trebui să tânjim și după spațiile acestea de tăcere ca formă de adâncire în cele duhovnicești.

Îmi vine în minte un cuvânt frumos al lui Constantin Noica, menționat în „Jurnalul de la Păltiniș”; el avea momente în care se retrăgea și spunea ucenicilor: „Mă retrag, acum primesc marfă.” Adică citea, nu mai externaliza nimic din cele pe care era nevoit, într-un fel, să le împărtășească ucenicilor.

Dacă vom trece prin această legătură vie cu Hristos, ne găsim și momentele noastre de tăcere, ne vom bucura deplin și de Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie care, de la un capăt la altul, nu este altceva decât tăcerea lui Dumnezeu pe care El ne-o împărtășește prin cuvintele Sale.

Învrednicește-ne, Doamne, să trăim, să Te simțim în chip viu în viața noastră, să descoperim când Tu Te adâncești în noi, că tăcerea este ceva de care nu ar trebui să ne desprindem niciodată și să tânjim permanent, să avem un dor nesfârșit de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Tău! 

În cadrul slujbei, diaconul Viorel Drăgan, director pentru învățământul preuniversitar în cadrul Sectorului Învățământ al Arhiepiscopiei Iașilor, a fost hirotonit întru preot, de PS Nichifor Botoșăneanul, pe seama bisericii Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași.

De asemenea, la finalul Sfintei Liturghii, în semn de prețuire pentru activitatea academică desfășurată, părintele lect. Petru Cernat a fost ridicat la rangul de iconom stavrofor, primind din partea PS Nichifor Botoșăneanul semnele distinctive.

Părintele Episcop-vicar a mulțumit Preasfințitului Ignatie pentru slujire și le-a vorbit ieșenilor despre biruința pe care și credincioșii trebuie să o aibă, avându-I ca reper pe sfinții cinstiți astăzi:

Slujba de astăzi este o mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru cei trei mari ierarhi care ne-au lăsat o moștenire, adevărul credinței pe de o parte, pilda vieții lor pe de altă parte, viață de credință, viață de biruință, pentru că în ei s-a împlinit cuvântul pe care Domnului: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Au biruit minciuna lumii, întunericul lumii, înstrăinarea lumii de Dumnezeu. Sărbătoarea de astăzi îi prăznuiește pe cei ce sunt ocrotitori facultăților teologice, seminariilor teologice, pentru că s-au făcut pildă celor ce vor să-L cunoască pe Dumnezeu, studiind și aplicându-se asupra cuvintelor inspirate de Dumnezeu, în teologia Sfinților Părinți. Părinții profesori au fost împreună cu noi și această sărbătoare, care este deopotrivă a profesorilor și a studenților, este și pentru noi o sărbătoare de unire a celor ce slujim lui Dumnezeu, deopotrivă ierarhi, preoți, studenți și credincioși.

sursa: doxologia.ro