Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții protopopi Adrian Chirvasă și Iulian Dumitru Ștefan, și părintele paroh Alin Iordăchiță.

Răspunsurile liturgice au fost date de membrii ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”.

În omilia rostită după citirea Sfintei Evanghelii, Părintele Episcop Ignatie a arătat că Crucea înseamnă iubirea absolută a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii:

«Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie» (Marcu 8, 34) 

Biserica ne pune spre adâncire în inima noastră taina Crucii. Duminica a treia din Sfântul și Marele Post este dedicată cinstirii Sfintei și de Viață-făcătoarei Cruci, altarul pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos, din iubire desăvârșită pentru noi.

În general, când vorbim despre cruce o asociem cu suferința sau cu resemnarea atunci când este ceva foarte copleșitor pentru noi. Avem chiar și o expresie: „Asta-i crucea mea și o duc cum pot!”

Dacă vom privi mai adânc la ceea ce semnifică Crucea Domnului, vom vedea că nu este vorba în primul rând de suferință, ci mai ales de iubirea absolută a Acestuia pentru noi, oamenii.

Evident că iubirea implică și multă suferință mai ales atunci când este respinsă, refuzată sau batjocorită, de aceea Hristos a suferit pentru noi, S-a răstignit pentru noi, cei care nu L-am înțeles și am respins iubirea sau ne-am năpustit asupra Lui cu ură, dispreț și multă ingratitudine. 

Suferința lui Hristos nu este cauzată, ca la noi oamenii, de un orgoliu rănit, care nu a primit satisfacția iubirii care se cuvine. Noi suferim de cele mai multe ori când nu suntem iubiți nu atât datorită faptului că cineva nu ne învăluie în iubire ci mai ales că egoul nostru nu a fost satisfăcut. Sinele nostru, îmbătat de dorința de a i se acorda o atenție aparte sau hipnotizat de faptul că nevoile personale sunt primordiale în comparație cu nevoile celor din jur, suferă enorm de mult. 

Hristos a suferit, continuând să ne iubească fără nicio intermitență, fără niciun fel de breșă, indiferent câtă ură, dispreț și ingratitudine am manifestat față de El. De aceea poate că înțelegem mai bine logica acestui îndemn al Domnului Hristos, ca „oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”. 

„Lepădarea de sine”, într-o traducere mai fidelă cu textul din limba greacă, înseamnă „negarea sinelui egoist”. Nu presupune să ne negăm pe noi ca personalitate sau să ne autodesființăm pe noi ca structură sufletească, ca ceea ce avem cel mai specific, ca persoană. Ci să zdrobim și să smulgem din noi orice fel de zvâcnet și de strigăt după faptul de a căuta să fim în centrul atenției, de a căuta să ne afirmăm pe noi înșine.

Din nefericire, concepțiile psihologice de astăzi ne învață să fim egoiști, adică să punem nevoile proprii în prim plan și să le neglijăm pe ale celor din jurul nostru. Foarte rar – echilibrul este unul fin de tot – menținem această armonie între nevoile noastre, ca oameni, fără să fim egoiști, fără să căutăm să atragem atenția cu orice preț, și nevoile celorlalți. Iubirea întreține întotdeauna echilibrul între nevoile noastre și ale celorlalți, înclinând mai mult înspre nevoile și slujirea semenilor fără a ne neglija pe noi înșine.

Disprețul, ura și ingratitudinea oamenilor nu l-au împiedicat pe Hristos să ne mai iubească. Ne-a iubit cel mai mult tocmai atunci când noi I-am dăruit cele amintite mai devreme. Aceasta este iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu pe care noi nu reușim să ne-o asumăm. Noi iubim întotdeauna interesat, în funcție de cum suntem tratați de cei din jurul nostru. 

Dacă cineva ne urăște, ne rănește sau ne întristează cum ne vom raporta la acel om? Iubirea va scădea, se va diminua până la dispariție. Sigur veți spune că Dumnezeu nu ne cere imposibilul. Ni se pare foarte greu și anevoios să iubim pe cineva care ne târăște în nămolul batjocurii, al disprețului și ingratitudinii. Însă iubirea adevărată – și vedem că simțim nevoia să o adjectivăm tot timpul, deși numai în felul acesta poate să fie – nu cedează indiferent de vifornițele care vin și care încearcă să o clatine, să o diminueze, să o smulgă. Așa este iubirea lui Hristos, pe care ne-a dăruit-o nouă pe Cruce.

Prin urmare, Crucea înseamnă și suferința absurdă pentru că Hristos a fost Nevinovatul nevinovaților, mai nevinovat și decât un prunc - că pentru noi acesta este modelul nevinovăției. Însă și pruncii au momentele lor de orgoliu, de mândrie, de încăpățânare și chiar de răutate. Sigur, nepremeditată sau necalculată așa cum e a noastră, a celor care suntem adulți. Cu toate acestea, nici pruncii nu sunt atât de nevinovați. 

Preasfinția Sa a arătat că iubirea lui Dumnezeu față de oameni nu are intermitențe, nici nu este condiționată:

Hristos este Nevinovatul prin excelență, la modul absolut și Cel care a suferit pentru noi, a fost răstignit pentru noi, a murit pentru noi ca să învingă moartea, să-i schimbe conținutul, și ca să ne facă părtași Învierii Sale.

De aceea, orice suferință absurdă din lumea aceasta nu poate fi comparabilă cu suferința lui Iisus, care nu este atât absurdă cât de neînțeles pentru noi, oamenii, pentru că noi nu am pătruns ce înseamnă iubirea reală a lui Dumnezeu pentru noi. 

Noi ne raportăm la Dumnezeu la fel cum ne raportăm la cei din jurul nostru și credem că Dumnezeu, atunci când noi greșim, ne pedepsește sau Îl gândim pe Dumnezeu ca Cel care face un fel de comerț sentimental cu noi: „Mă iubești, te iubesc și eu pe tine. Nu mă iubești, nici eu nu te iubesc, te pedepsesc. Nu mă asculți, te voi pedepsi.”

 Noutatea absolută a Crucii și a răstignirii lui Hristos este că Dumnezeu ne iubește chiar și atunci când noi Îi întoarcem spatele, când Îl batjocorim, scuipăm sau când Îl calomniem. A fost cel mai calomniat din istoria umanității și continuă să fie batjocorit. Acest lucru nu înseamnă că El încetează să ne iubească. Dacă ar face-o, ar fi ca noi, oamenii, neputincioși și versatili care tranzacționăm - spiritual vorbind -0 iubirea; o condiționăm tot timpul. 

Observați că noi condiționăm aproape tot ce facem. Condiționăm, sub diverse forme iertarea; condiționăm iubirea – „te iubesc pentru că...”; sau gândim totul în logica unui privilegiu, adică iubind pe cineva îi transmiți că-i faci o mare favoare, un privilegiu extraordinar, și celălalt să se închine în fața ta pentru tot ceea ce faci. Aceasta este o iubire afectată, o iubire nereală. Nu suntem în stare de iubirea reală și trebuie să ne asumăm asta. Nu suntem în stare, eșuăm, dar să ne asumăm acest lucru, sau cel puțin să realizăm că eșuăm dar să avem în orizontul nostru de gândire iubirea atât de frumoasă și minunată a lui Dumnezeu.

Pot fi situații când auzim vorbindu-se despre iubire și nu o regăsim la nivel personal. Eu cred că nu este interzis să vorbim despre iubire chiar dacă nu asumăm așa cum ar trebui iubirea lui Dumnezeu. Având-o permanent ca preocupare în adâncul inimii noastre, poate ceva se leagă de noi, poate reușim să împlinim o fărâmă din ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit pe Cruce, iubindu-ne în mod desăvârșit. 

Sfântul Sofronie de la Essex ne spune că adevărata luptă este cea pentru iubire. Nu există luptă mai grea și mai anevoioasă decât lupta pentru iubire între oameni, în familie, între soți, prieteni, la nivel comunitar, la nivel social și extinzând, la nivel global. În toate există această luptă pentru iubire pentru că noi nu știm să fim iubire. 

De ce a putut Dumnezeu să ne iubească în felul în care l-am descris? Pentru că El este iubire. Nu se luptă ca să iubească. El este iubire. Noi posedăm iubirea, noi avem iubirea, nu reușim să fim și nu vom ajunge niciodată să fim iubire așa cum este Dumnezeu.

Părintele Episcop Ignatie i-a îndemnat pe cei prezenți să lupe împotriva ego-ului propriu, principalul obstacol împotriva iubirii:

Biserica ne invită să facem o incizie în egoul nostru și să scoatem de acolo tot ceea ce căutăm noi ca să fim în centrul atenției. Noi punem în prim-planul vieții noastre doar nevoile noastre, mascând această preocupare ca formă de protecție psihologică sau emoțională așa cum găsim în trendul psihologiei moderne. Iubirea este cea care se dăruiește pe sine chiar și atunci când este batjocorită. Dar nimeni nu are dreptul să-și bată joc de noi, sub faptul că Hristos ne-a iubit ș iubirea Lui a fost batjocorită și respinsă. Noi, ca oameni, avem o singură soluție: să ne retragem din fața răutății și a ingratitudinii cuiva care se comportă inadecvat, continuând să iubim în taină. Pentru ca s-ar putea ca și iubirea pe care o avem să fie o pricină ca cel din jurul nostru să se simtă afectat și lovit în libertatea sa. Atunci ne retragem, exact așa cum a procedat Hristos. 

Nu vi se pare curios că Hristos, pe Cruce, nu S-a apărat în niciun fel? Nu a ripostat în niciun fel, ci pur și simplu a împărtășit iubirea fără să spună nimic. Am spune noi, ca și cum S-ar fi repliat în Sine Însuși. A rămas în stare de iubire față de noi chiar dacă noi ne-am comportat atât de nedemn față de ceea ce am primit din partea Lui. 

În alte contexte din Evanghelie a ripostat și le-a răspuns cărturarilor și fariseilor care erau insensibili la dragostea Lui și care L-au distorsionat atât de mult ca identitate divino-umană. I-a numit „pui de năpârcă”, „șerpi”, „morminte văruite”. Pe Cruce nu a spus absolut nimic. Nu S-a apărat, nu Și-a dovedit iubirea Sa; pur și simplu a continuat să o împărtășească în taină. Unii au văzut-o, alții nu au văzut-o deloc și nu o vor vedea probabil până se sfârșește lumea.

Să înțelegem ce înseamnă Crucea Domnului, și anume iubirea suferindă a lui Dumnezeu - dar suferindă ca cea care se dorește a fi împărtășită nu prin forță, ci în smerenie.

Putem să ne dăruim iubirii dacă renunțăm la sinele nostru păcătos și egoist și încercăm să înclinăm balanța în a-i sluji mai mult pe cei din jurul nostru fără ca să ne neglijăm.

Hristos să ne facă părtași iubirii Sale desăvârșite și împărtășite atât de plenar, atât de evident și clar pe Cruce - altarul Lui de jertfă.

La finalul slujbei, într-un cadru festiv, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele Alin Iordăchiță, în semn de prețuire față de activitatea pastoral-misionară și edilitară de până în prezent.