În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa a făcut referire la esența dragostei manifestate de Domnul Hristos, pe Cruce, față de oameni:

«Și când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpățânii, L-au răstignit acolo pe El  și pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta și altul de-a stânga. Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac» (Luca 23, 33-34)

Din păcate, în momentul răstignirii, majoritatea dintre apostoli L-au părăsit pe Hristos; doi dintre ei L-au trădat, unul L-a vândut - Iuda Iscarioteanul, iar celălalt s-a dezis, Petru, ca și cum nu L-ar fi cunoscut sau întâlnit vreodată pe Iisus. Și puținele femei mironosițe, împreună cu Ioan Evanghelistul sunt cei care L-au însoțit pe Hristos în această suferință, în exprimarea dragostei fără de margini față de noi, oamenii.

Poate ne gândim că acest eveniment al crucificării lui Hristos a avut loc cu aproape 2000 ani în urmă și parcă nu ar mai avea mare legătură cu noi, decât prin săvârșirea sfintelor slujbe. Cred că greșim dacă gândim în felul acesta. Din păcate, atmosfera și modul cum s-au comportat oamenii față de Dumnezeu în această zi a Vinerii Mari se repetă și astăzi la scară personală sau comunitară.

În Vinerea Mare oamenii s-au năpustit cu ură asupra lui Dumnezeu. L-au disprețuit, L-au pălmuit, L-au scuipat, L-au calomniat, s-au răzbunat, desconsiderându-L și tratându-L ca pe cel mai mare dintre tâlhari.

În fața unui asemenea comportament desfigurant și schimonosit al oamenilor, Dumnezeu-Omul ne împărtășește dragostea Sa. Nu Se răzbună, nu revendică nimic, nu Se apără, nu-Și manifestă atotputernicia. Dimpotrivă, în fața celor care erau acolo prezenți a părut că este un Dumnezeu slab. Acest lucru reiese din cuvintele pe care  trecătorii le rosteau când Îl vedeau pe Iisus pe cruce, spunându-I așa: „Tu, Cel care ai vindecat, ai tămăduit, ai înviat din morți, de ce nu Te ajuți pe Tine Însuți? De ce nu faci ceva ca să Te smulgi din ura și din acest torent al disprețului concretizat în crucificarea Ta? De ce nu ești în stare să aneantizezi ura aceasta incredibilă care se năpustește asupra Ta?”

Dumnezeu-Omul, pe Cruce, ne descoperă adevărata dragoste, care nu este nici răzbunare, nici revendicare, așa cum suntem obișnuiți noi, oamenii. Dacă am fi fost în locul lui Hristos, fiecare dintre noi atunci când am fi fost nedreptățiți, ne-am fi apărat, ne-am fi năpustit cu ură asupra celor care ar fi îndrăznit să facă lucrul acesta. I-am jigni, i-am calomnia cu sârg și am încerca să-i desființăm, să nu mai existe în viețile noastre.

În felul acesta noi ne disociem de dragostea aceasta pe care ne-a împărtășit-o Hristos pe  Cruce. Și de câte ori nu o facem! De fiecare dată atunci când ne apărăm, când reproșăm, când ne răzbunăm față de cei care ne greșesc. Nu vom avea această putere și capacitate de a înțelege și de a asimila și metaboliza dragostea Lui față de noi; în felul acesta practic nu trăim Vinerea Mare, nu suntem de partea lui Dumnezeu. 

Dacă suntem foarte cinstiți în fața propriei noastre conștiințe, sunt nenumărate momentele în care noi trădăm dragostea lui Dumnezeu. Nu ne comportăm ca Dumnezeu în Vinerea Mare, Cel care în suferință enormă, într-un dispreț și o ură fără de margini venită dinspre oameni, a rămas neclintit în dragostea Sa; nu S-a diminuat în niciun fel această dragoste desăvârșită. Nu a schimbat cu nimic dragostea lui Dumnezeu când oamenii s-au năpustit cu dispreț și multă calomnie.

Noi, din păcate, ne răzbunăm de cele mai multe ori și nu luăm aminte la ce a însemnat crucea Domnului Hristos pentru fiecare dintre noi. Esența Crucii lui Hristos înseamnă descoperirea unei dragoste desăvârșite pentru fiecare dintre noi. 

Când nu identificăm crucea noastră cu crucea lui Hristos, când nu ne asumăm dragostea lui Dumnezeu, rămânem cu crucea noastră care ni se pare împovărătoare. De acest lucru ne încredințează unul dintre Părinții Bisericii universale Ortodoxe, Sfântul Ignatie Briancianinov, care ne spune: „Crucea e împovărătoare atâta vreme cât este crucea proprie” - adică o cruce care nu se regăsește în Hristos, care nu se identifică cu crucea Lui. „Când crucea este împovărătoare, rămâne crucea noastră proprie, iar când se preschimbă în crucea lui Hristos, primește o neobișnuită ușurime. Dar cel care se recunoaște păcătos dar totodată cârtește și țipă de pe crucea sa dovedește prin asta că prin recunoașterea superficială a păcatului său, nu face altceva decât să se înăsprească, să se amăgească pe sine însuși.”

De aceea ne este greu și simțim ca o durere imensă atunci când cineva ne rănește, pentru că nu am identificat propria noastră cruce cu crucea lui Hristos. 

Și același autor continuă că omul care se răzbună, care lovește, rănește, murdărește, care scoate ceea ce este mai urât din el împroșcându-l pe cel care i-a greșit, care s-a năpustit cu ură, este cu același care săvârșește o ucidere:

„Cumplită fărădelege este a împila, a strâmtora aproapele. Cea mai cumplită fărădelege a omului este uciderea, însă cel ce urăște pe prigonitorul, pe clevetitorul, pe trădătorul, pe ucigașul său care poartă ranchiună împotriva lor, care se răzbună pe cei care i-au făcut răul, face păcat apropiat de păcatul acelora care ucid. În van se înfățișează pe sine însuși și altora ca fiind drept, că de fapt el nu este drept.”

Cât de ușor ne recunoaștem în acest cuvinte și cât de puternic ne desprindem de duhul dragostei lui Dumnezeu pe care ne-a descoperit-o în Vinerea Mare, dragoste care nu avea în ea nimic revendicativ, revanșard, răzbunător, nici ceva care să apere dreptatea. Iisus Hristos, în dragostea Sa, rămâne pentru vecii vecilor Dreptul prin excelență, dreptul și nevinovatul care nu a răspuns în niciun fel față de cei care s-au năpustit asupra Lui. Este dragostea răstignită care nu răspunde, nu ripostează în niciun fel la rău, pentru că El Însuși a anihilat acest rău prin îmbrățișarea și întinderea mâinilor Sale pe crucea de pe dealul Golgota.

Sfântul Ignatie Briancianinov ne spune că în Vinerea Mare suntem chemați să contemplăm dragostea desăvârșită a lui Hristos:

„Am contemplat în chip viu lucrarea dragostei dumnezeiești, lucrare mai presus de cuvânt, mai presus de înțelegere. La această dragoste a lui Hristos de pe cruce au răspuns mucenicii cu șiroaiele sângelui lor pe care l-au vărat ca apa. La această dragoste au răspuns cuvioșii prin omorârea trupului cu patimile și poftele. La această dragoste au răspuns mulți păcătoși cu pâraie de lacrimi, cu suspinuri din inimă, cu mărturisirea păcatelor lor și au luat din ea vindecare sufletească. La această dragoste au răspuns mulți dintre cei împovărați de necazuri și suferințe și această dragoste le-a acoperit necazurile cu mângâierea cea dumnezeiască. Să răspundem și noi la dragostea Domnului nostru către noi împreună simțind cu dragostea Lui prin viața după îndreptarul atotsfintelor Lui porunci. Acest semn al dragostei îl cere El de la noi și numai pe acesta îl primește de la noi. De Mă iubește cineva, a zis Domnul, cuvântul Meu va păzi, cel ce nu Mă iubește, cuvintele Mele nu le păzește. Dacă nu vom răspunde la dragostea Domnului nostru cu dragoste către El, sângele Dumnezeu-Omului nu a fost oare vărsat pentru noi în zadar? Nu în zadar a fost sfâșiat pentru noi atotsfântul lui Trup? Nu în zadar a fost pusă pe jertfelnicul crucii și junghiată marea jertfă? Atotputernică este mijlocirea ei spre mântuirea noastră. Atotputernică este plângerea ei împotriva celor ce o disprețuiesc. Glasul dreptului sângelului lui Avel s-a înălțat din pământ la cer și s-a înfățișat lui Dumnezeu învinuind pe cel care vărsase acest sânge. Glasul marii jertfe a lui Hristos de pe cruce răsună chiar în mijlocul cerului, pe însuși tronul dumnezeirii pe care șade marea jertfă a Lui. ”

Aceasta este semnificația zilei de astăzi, a Vinerii Mari, când Hristos ne descoperă conținutul și adevărata dragoste a Lui față de om. Îl iubește pe om mai mult și desăvârșit tocmai atunci când acesta, Îi dă nimicul lui, disprețul, batjocura, se răzbună și-L tratează ca pe unul dintre tâlhari.

Noi, creștinii, suntem chemați, pe cât ne stă în putință – nu reușim, de multe ori cădem acest examen, capitulăm – să întrupăm această dragoste a lui Dumnezeu, să nu ne răzbunăm, să nu purtăm ranchiună, să nu fim revendicativi căutându-ne cu orice fel dreptatea în fața celor care ne-au greșit, ne-au rănit sau ne-au mototolit identitatea.