Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinți consilieri de la Centrul Eparhial Huși și părinți protopopi din Eparhie, alături de părintele paroh Ștefan Cerlincă.

După sfințirea lăcașului de cult a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în incinta ansamblului parohial.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În omilia rostită după citirea pasajului evanghelic, Ierarhul Hușilor a arătat că conținutul dialogului dintre oameni ar  trebui să zidească, să fie orientat înspre profunzimi:

«Două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, m-au părăsit și și-au săpat fântâni sparte, care nu pot ține apă» (Ieremia 2, 13)

Este o constatare unanim acceptată faptul că asistăm la o depreciere a conținutului discursului public. Ne dăm seama cu toții că dialogul dintre oameni, indiferent la ce nivel este, nu mai are o constituție ziditoare. Din păcate, ne este mult mai ușor să proferăm invective sau să dăm dovadă de mediocritate și superficialitate. Este suficient să ne uităm la o dezbatere televizată  - și spun acest lucru fără a generaliza – din care constatăm foarte ușor că acel conținut, schimbul de cuvinte dintre doi oameni, nu zidește.

Evanghelia Duminicii de astăzi, a V-a a Paștilor, numită a Samarinencei, ne înfățișează un model sublim de dialog. L-am numit sublim, desăvârșit, pentru că cel care întreține acest dialog este Însuși Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Cel care ne-a creat această disponibilitate de a fi dialogici, adică de a dialoga cu cei din jurul nostru. 

Dialogul nu înseamnă umplerea spațiului cu ceea ce este ne-ziditor, cu ceea ce este depreciativ, mediocru și superficial sau convențional. 

Dialogul ar trebui să fie acea hrană care întreține două suflete, două inimi care-și vorbesc una celeilalte. În logica aceasta trebuie înțeles dialogul, ca cel ce are un conținut plin de respect față de interlocutor indiferent la nivelul la care s-ar afla acesta. 

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învață, în contextul întâlnirii pe care a avut-o cu femeia samarineancă, că dialogul trebuie să fie cel care țintește înspre lucrurile profunde, înalte și foarte adânci.

La un asemenea nivel a dorit Domnul Hristos să o aducă pe femeia samarineancă, chiar dacă ea rămânea undeva în zona teluricului și era extrem de pragmatică. Hristos S-a comportat exemplar, așa cum numai Dumnezeu se raportează față de noi, chiar și atunci când dăm dovadă de micime sufletească sau de îngustime a minții. Nu intră în logica de a se impune, de a dovedi ceva, ci se adresează în mod discret inimii și minții, pe care vrea să le trezească la o anumită sete de adâncime.

În momentul în care Hristos i-a spus femeii samarinence că îi va da apa cea vie și dacă o va bea nu va mai înseta niciodată, aceasta a spus nedumerită: „Cum poți să-mi dai Tu apa cea mai bună, vie când nici măcar nu ai o găleată și fântâna este adâncă? Te crezi cumva mai mare decât Patriarhul nostru Iacov?” În fața unei asemenea nedumeriri pe care a avut-o femeia samarineancă, în momentul în care Hristos i-a spus că-i va da apa cea vie fără ca să aibă nevoie de găleată - pentru că El Însuși e Cel ce dăruiește această apă vie, pe Duhul Sfânt - Hristos, în delicatețea Sa o înțelege și nu caută să se impună. Este și ceea ce tâlcuiește cu referire la acest aspect Sfântul Chiril al Alexandriei care ne spune așa:

„Mântuitorul nu vrea să-i răspundă femeii cu vorbe pompoase că este mai mare, și de aceea nu-i spune clar cine este ci o îndeamnă să vadă superioritatea Lui din calitatea a ceea ce îi spune.”

Preasfinția Sa a arătat că prin modul în care purtăm sau întreținem un dialog cu cei din jur, descoperim calitatea sufletească pe care o avem:  

Dumnezeu ne învață să nu ne mândrim cu vorbe meșteșugite, golite de conținut sau, mai grav de atât, cu un conținut mediocru, superficial, ci mai ales să avem abilitatea de a oferi calitate în ceea ce împărtășim prin cuvântul nostru. 

Așa i se descoperă Hristos acestei femei, ca într-un final aceasta să exclame și să înțeleagă că Cel ce S-a apropiat discret să-i ceară apă în amiaza mare, când era secetă și un soare torid, o ridică la nivelul unui conținut profund al dialogului. Chiar dacă ea nu înțelegea, cum de multe ori nici noi nu înțelegem. 

Hristos îi spune acestei femei samarinence că-i va da apa cea vie, iar ea vorbește despre adâncimea acelei fântâni, despre faptul că nu are găleată cu care să scoată apa cea mai pură, curată și bună. Știm cu toții că cu cât forăm mai în adâncul pământului avem toate șansele să captăm un izvor cu apă foarte curată, necontaminată de impuritățile de la suprafață. Și această femeie vorbește despre apa adâncă. 

În limba greacă, limba sursă a textului Noului Testament, este nu folosit chiar cuvântul „izvor” sau „fântână”, ci „pânză freatică”, „frear”. Femeia se gândește că nu are cum să-i dea apa cea mai pură pentru că este nevoie să o scoată din adâncimea pământului și să aibă o găleată pentru acest lucru.

Hristos îi vorbește despre apa cea duhovnicească, apa Duhului Sfânt pe care El o împărtășește oamenilor - celor care cred în EL, celor care vor să Îl întâlnească.

Numai Dumnezeu poate să ofere un asemenea conținut de înaltă calitate pentru om.

Ne  putem da seama despre frumusețea sau urâțenia unui om din vorbele sau din conținutul pe care-l pune în mișcare. Un om frumos, delicat, de o aristocrație a spiritului aparte, va împărtăși întotdeauna cuvinte delicate, foarte frumoase. 

Omul urât la suflet, care a adunat gunoaie în inima sa, nu va face decât să le deverseze pe acestea prin tot ceea ce vorbește, gândește sau acționează. Este exact ca un pârâiaș care iese din albia lui și scoate la iveală murdăriile adunate. Așa este și sufletul care adună în sine mizerie și urâțenie. Le va scoate și le va arunca în conținutul discursului pe care-l are.

În Cartea Plângerile lui Ieremia (2, 19), Domnul ne cere ca noi să vărsăm inima noastră ca o apă: „varsă-ţi inima ta ca apa înaintea feţei Celui Atotstăpânitor”. Așa cum se varsă o apă, noi să vărsăm inima noastră; depinde de noi ce am adunat în ea. Un suflet bun, nobil, de o frumusețe aparte, va avea o grijă deosebită să livreze un conținut de înaltă calitate ori de câte ori dialoghează cu semenul său.

Ați observat că noi astăzi nu mai dialogăm. Țipăm unii la alții și ne pierdem cumpătul, măsura, atacând și murdărind identitatea celorlalți.

Să luăm aminte la comportamentul și la atitudinea atât de delicată și frumoasă a Domnului Hristos, care nu a încercat să demonstreze nimic femeii samarinence - o femeie deșteaptă, pragmatică, ci doar ca ea să sesizeze delicat și cu o atenție extraordinară, calitatea a ceea ce i se vorbește, a conținutului pe care-l aude, ca din acesta să-și dea seama că în fața ei nu este un simplu om ci Însuși Dumnezeu-Omul, Cuvântul prin excelență. Hristos este Logosul, adică Cel care știe cel mai bine cum să ne împărtășească cuvântul care să devină dialog adevărat pentru noi; nu monolog, nu dorință de a ne impune, de a fi totalitari față de cei de lângă noi, nici de a le pune călușul în gură când avem o părere contrastantă față de ei, ci dimpotrivă stând și ascultând cu delicatețe și gingășie, aducându-ne la nivelul la care ar trebui să fim noi, ucenicii lui Hristos. 

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe teologul Rareș Constantin Mâță, pe seama Parohiei Davidești, Protopopiatul Huși.

La finalul slujbei, într-un cadru festiv, Ierarhul Hușilor i-a hirotesit întru iconom stavrofor pe preoții Ștefan Cerlincă, parohul bisericii din Novaci, și pe părintele Costel Carcalete, fost paroh al acestei comunități, pentru lucrarea edilitară întreprinsă în cadrul parohiei, și a oferit distincții de vrednicie credincioșilor care au sprijinit îndeaproape lucrările efectuate la biserica parohială.