Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar, părintele protopop Andrei Mereuță și părintele paroh Gheorghe Ungureanu.

În omilia rostită după citirea fragmentului evanghelic ce relatează Pilda semănătorului, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre actualitatea acestei parabole și despre tipologiile umane descrise:

«Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului» (Amos, 8, 11)

Pilda semănătorului constituie un bun prilej pentru a reflecta câtă responsabilitate manifestăm față de cuvintele pe care noi le exprimăm. Din nefericire, conform conținutului acestei parabole, raportul procentual al celor care suntem neglijenți față de cuvânt și al celor care au o anumită responsabilitate și atenție este de 3-1, în sensul că trei din cuvintele pe care le rostim nu au consistență, nu au profunzime și nu rodesc în inimile noastre. Unul singur reușește să prindă rădăcini într-un pământ bun. 

O parabolă sau o pildă, după cum dădea această definiție un intelectual al țării noastre, Andrei Pleșu, exprimă adevăruri neconstatate de către noi sau pe care nu reușim să le percepem ca fiind evidente, în termeni pe care îi cunoaștem foarte bine. 

Parabola semănătorului este extrem de simplă. Ni se spune că a ieșit semănătorul să semene și trei din semințele pe care le-a aruncat nu au reușit să aducă niciun fel de lucrare frumoasă și profundă. O singură sămânță, care a căzut pe un pământ bun, a adus rod însutit. 

Poate v-ați întrebat de ce semănătorul a găsit de cuviință să arunce o sămânță lângă drum, unde ar fi știut că nu are cum să rodească, o alta lângă piatră, căci din piatră nu poate rodi nimic, ori cealaltă aruncată într-un loc de mărăcini și spini. 

Pământul pe care au fost aruncate toate aceste semințe nu este altceva decât inima fiecărui om. Este evident acest lucru, pentru că nu este vinovat semănătorul, Dumnezeu, care așază cuvântul Său în inimile oamenilor. Din păcate, noi transformăm inima noastră într-un loc al incoerenței, al opacității sau al superficialității. 

Inima incoerentă, unde nu poate rodi cuvântul lui Dumnezeu este simbolizată de faptul că acea sămânță a căzut pe marginea drumului, într-un șanț. Drumul este cel care ne duce la o anumită destinație, are o anumită direcție, dar când ajungem în șanț există o problemă – fie am avut un accident, fie am fost neatenți, fie alte motivații – și am pierdut calea. Sămânța aruncată lângă drum înseamnă deviere, deturnare de la drumul bun. 

O inimă incoerentă este cea care nu reușește să facă ordine înlăuntru și să găsească acea cale bună, adică sensul vieții. Când ai un sens al vieții tale ești pe cale, nu te pierzi, nu deraiezi, nu deturnezi calea pe care ar trebui să mergi. În felul acesta ar trebui să înțelegem sămânța care cade lângă drum, adică o inimă care nu are sens, exact ca un om ce nu are busola în mâinile sale și nu știe în ce direcție trebuie să meargă, fiind confuz. 

Preasfinția Sa a vorbit despre inflexibilitatea celor care cred că dețin integral adevărul:

Sămânța căzută pe piatră înseamnă opacitate, adică inflexibilitate. Există oameni inflexibili, care nu primesc nimic, orice am încerca să le explicăm și oricâte argumente le-am livra, ei rămân cantonați, încremeniți în teoriile lor. 

Oricât ar fi de limpede ceea ce  încercăm să le spunem, nu au capacitatea de a primi nimic; o asemenea categorie de oameni sunt fanatici. 

Vedem în multe din straturile vieții noastre sociale, în lumea politică, a credinței, a culturii, oameni care nu au niciun fel de deschidere, de sensibilitate în a primi cuvântul care poate să le lumineze mintea și inima, ca să se smulgă din acea eroare; sunt oamenii care rămân, cum spunem noi, „stană de piatră”, inflexibili. O asemenea categorie de oameni este foarte greu de dus, deoarece aceștia cred că dețin adevărul, deși nu îl dețin. 

Un indiciu după care ne putem da seama că cineva se află într-o eroare fatală este măsura în care crede că deține doar el însuși adevărul sau are o posesie a percepției asupra realității, crezând că realitatea lui este unică și că aceleia trebuie să ne subordonăm. 

Atunci când cei care cred cu adevărat că ceea ce spun ei este real și observă că nu avem niciun fel de deschidere spre ceea ce vor să ne împărtășească, devin agresivi, calomniază, jignesc, pun nenumărate etichete și ne linșează public. În această categorie sunt cei care nu reușesc să schimbe ceva la inima lor, au o inimă de piatră.

A treia categorie de oameni sunt cei superficiali, care nu iau în serios viața. A treia sămânță a căzut într-un loc de mărăcini, care, ne spune Domnul Hristos, înseamnă grijile vieții. Ne lăsăm, ne pierdem în cele nesemnificative ale vieții acesteia, rămânând fără acces la ceea ce înseamnă profunzimea ei. De aceea, nu putem să rodim nimic, nici să lucrăm talanții sau să lăsăm ceva în urma noastră pentru noi înșine ori pentru societate. 

Ierarhul Hușilor a arătat că profunzimea unui om este oglindită și de modul în care filtrează ceea ce exprimă public:

Doar o singură categorie este a celor care au inima bună, care rodește, adică are sens, coerență asupra vieții, ține la calea pe care o are, nu se pierde. Este vorba cel flexibil, care are deschidere și înspre părerea celuilalt, întotdeauna se autoevaluează și se întreabă „Nu cumva greșesc eu?”; are curajul de a mărturisi atunci când greșește și își cere iertare. Inima bună în care a rodit această sămânță a cuvântului lui Dumnezeu este și foarte profundă în relație cu viața, tratează totul cu o maximă responsabilitate și nimic nu îi scapă din ce are sens și profunzime.

În felul acesta m-am gândit că am putea reflecta, având în fundal acest temei profund, tâlcuirea pe care Domnul Hristos ne-a oferit-o, asupra acestei parabole a semănătorului. Să facem un mic procentaj a ceea ce se întâmplă cu cuvintele pe care le rostim. De multe ori, cuvântul nostru este fără sens, nu are o cale, nu are o disponibilitate și nu putem să fim profunzi.

Chiar dacă această parabolă a fost rostită acum două mii de ani, își are relevanța ei aparte pentru lumea în care trăim noi. Cuvintele pe care le rostim nu mai au consistență și profunzime, pentru că ne pierdem, pălăvrăgim și spunem atâtea lucruri fără niciun sens. 

Îmi doresc să ne încadrăm în categoria celor care au inimă bună, să analizăm, să filtrăm întotdeauna modul în care exteriorizăm cele pe care le simțim în inima noastră. 

Cu cât un om are exercițiul tăcerii, cu atât șansele sunt mai sigure ca prin tot ceea ce spune să aibă multă profunzime, chiar dacă vorbește puțin. 

Un om care se pierde în poliloghie și în cuvinte fără rost nu are niciun fel de profunzime, pentru că el nu frământă acel cuvânt. O pâine bună iese atunci când știm să frământăm aluatul. Chiar dacă dispunem de tehnologie și îl punem într-un aparat care îl frământă, știm că gustul este mult mai bun atunci când acesta a fost frământat cu mâna noastră. 

Așa se întâmplă și în viața noastră – trebuie să frământăm, să analizăm, să fim oameni profunzi prin ceea ce vom exprima, pentru ca rostirea noastră, cuvântul nostru, după cum spunea atât de frumos Constantin Noica, să fie cel care exprimă „partea noastră de cer”, partea cea mai frumoasă și mai autentică. Așa să ne învrednicească Domnul pe fiecare dintre noi, să reușim să răsturnăm acest procentaj de 3-1, pentru a fi 3 cuvinte bune, cu sens, coerente, și numai unul singur să fie opac, incoerent și superficial. 

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru diacon pe teologul Lucian Tăbăcaru, pe seama Parohiei Corodești.

La finalul slujbei, în semn de prețuire, Ierarhul Hușilor l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Gheorghe Ungureanu. De asemenea, Preasfinția Sa a oficiat slujba de sfințire a casei de prăznuire și a capelei mortuare ridicate în această localitate.