Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Eduard Nicușor Irimiea și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.

Credincioșii prezenți la Catedrală au avut bucuria de a se închina icoanei-relicvar a Sfântului Preot Mucenic Constantin Sârbu, ce conține un fragment din sfintele sale moaște, oferite, în dar, Episcopiei Hușilor, de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul proclamării locale a canonizării acestuia - eveniment desfășurat la Mănăstirea „Mihai Vodă” din București, pe 23 octombrie 2026.

În omilia rostită după citirea fragmentului evanghelic ce a relatat Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, Ierarhul Hușilor a arătat că dezumanizarea începe atunci când idolatrizăm bunurile materiale și le ignorăm pe cele spirituale:

«Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube» (Luca 16, 19-20)

Fragmentul evanghelic ne relatează una dintre parabolele pe care Domnul Hristos Le-a rostit în fața contemporanilor Săi și, implicit, le rostește și pentru noi, astăzi. Cei care sunteți familiarizați cu textele Sfintei Scripturi, mai ales cu textele din Sfintele Evanghelii, ați putut constata faptul că Domnul Hristos, pentru a transmite învățături, se folosea de acest procedeu literar numit parabolă. 

Parabola este cea care, prin imagini preluate din viața cotidiană, simplă, conține învățături extrem de profunde. Avem, de exemplu, Parabola semănătorului. Într-o lume ca cea biblică, din Țara Sfântă, eminamente agricolă, cei de atunci au înțeles foarte bine ce înseamnă această parabolă. Conținutul și mesajul ei era unul foarte profund, la fel cum Domnul Hristos ne prezintă ceva profund prin Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. 

Parabola debutează cu descrierea protagoniștilor. Primul este bogatul, căruia nu i se dă numele. Acesta trăia în opulență, în desfătări și nesimțire sufletească, în sensul că era extrem de nepăsător față de suferința celui care era la poarta lui, Lazăr - cel de-al doilea protagonist al parabolei. 

Săracul Lazăr era atât de deposedat de bunurile materiale, încât câinii își făceau milă de el și veneau să îi lingă bubele. El tânjea după ceva mâncare de la masa celui care se desfăta; pe lângă faptul că se îmbrăca în haine scumpe și mesele erau pantagruelice. Pe bogatul nemilostiv nu îl mișca în niciun fel faptul că toată existența pământească a săracului Lazăr a fost un permanent strigăt după milă, îndurare și un pic de pâine, ca sa își ostoiască foamea de care el singur știa cum o îndură. Nu l-a mișcat pe acest bogat absolut nimic.

 Domnul Hristos nu îi spune numele bogatului, ci doar pe cel al săracului Lazăr. Aș încerca să dau o posibilă explicație, căci cuvântul Scripturii este atât de bogat și cu multe semnificații și rămâne și la latitudinea și posibilitățile minții fiecăruia dintre noi, în duh de smerenie și cerând ajutorul lui Dumnezeu, să putem să adâncim cât mai mult, să pricepem sau, cum se spune într-o rugăciune de dinainte de Sfânta Împărtășanie, să înțelegem și să metabolizăm acest cuvântpe care ni-l împărtășește totdeauna Cel care este Însuși Cuvântul. 

Bogatului nemilostiv nu i s-a spus numele, pentru că el și-a identificat viața cu bunurile materiale, a devenit un materialist și numele lui era însăși bogăția sau toate cele materiale, de care el era extrem de legat. În momentul în care noi punem cele materiale mai presus de cele spirituale, ne legăm inima, le idolatrizăm, nu facem altceva decât să ne dezumanizăm, să devenim oameni fără nume. 

Bogatul nemilostiv nu se mai comporta ca o persoană, căci persoana înseamnă relație, înseamnă capacitatea de a împărtăși bucuria, de a susține și mângâia pe cel de lângă noi când este în tristețe și suferință sau într-o încercare. Bogatul nemilostiv nu trăia ca o persoană, ci s-a degradat atât de mult, încât se vedeau consecințele. Nu era mișcat absolut deloc de suferința celui care stătea la poarta curții sale, așteptând ceva din resturile mesei lui. 

Lui Lazăr i se dă numele, pentru că el și-a acceptat condiția pe care o avea. Dumnezeu nu l-a pedepsit pe bogatul nemilostiv, care s-a dus în iad, pentru că era bogat; iar săracul Lazăr nu s-a dus în rai pentru că era sărac, căci nu acestea sunt criteriile pentru care noi ne stabilim parcursul pe care îl vom avea în viata de dincolo. 

Bogatul nemilostiv s-a dus în iad pentru că a trăit într-o indiferență crasă față de cel care era în suferință, adică nu și-a manifestat în niciun fel iubirea. Dacă nu a manifestat iubirea, s-a dus într-un loc în care nu mai poate iubi și în care nu se iubește, anume în iad. 

Preasfinția Sa a afirmat că prin indiferență și egoism instaurăm iadul în propria noastră viață:

Una dintre definițiile cele mai complete și sugestive date iadului este cea pe care ne-o livrează scriitorul rus Dostoievski, anume că „iadul este neputința de a iubi”. De altfel și noi, când nu primim sau nu reușim să împărtășim dragoste, de fapt trăim un iad în viața noastră. Atât de greu putem concepe lumea aceasta fără iubire; dacă nu ar fi iubire în lumea aceasta, chiar și la nivel personal, în relațiile fiecăruia dintre noi, totul ar arăta groaznic. Ar fi instaurat un adevărat iad aici, pe pământ. 

De multe ori, chiar noi creăm iadul acesta, prin modul în care ne comportăm - nepăsători, atenți la grijile și nevoile noastre și neglijându-le pe cele ale semenului nostru, fără să ne lăsăm mișcați, dar nu la modul mecanic, de suferința celorlalți. Când, pur și simplu, simțim că suferința celorlalți este suferința noastră, dovedim că suntem persoane, adică avem noblețe, aristocrație sufletească, dăm dovadă de un suflet plin de lumină. 

Lumina, căldura și iubirea se cer împărtășite. Conținutul lor ne îmboldește să le împărtășim celor din jurul nostru. Dacă suntem egoiști, ne macină ura și suntem narcisiști, nu facem altceva decât să trăim ca într-o închisoare, ca într-un iad pe care noi l-am proiectat și l-am gândit. 

Numele bogatului nemilostiv era indiferența, nepăsarea, răutatea și toate bogățiile de care îi era legată inima și pe care le idolatriza. Nu este foarte greu să ne uităm la cei care sunt hipnotizați, drogați de cele materiale. Dacă ne vom uita la modul în care se comportă, vom vedea decadență și dezumanizare spirituală. Nu îi mai recunoaștem ca oameni în momentul în care cele materiale devin prioritare și se închină, la tot ceea ce ține de lumea materială, ca la niște zei. 

Dumnezeu ni le-a dat pe cele materiale ca să ne bucurăm de ele și să le împărtășim și celor din jur. Sunt binecuvântate toate, nu este nimic de lepădat din cele materiale. Eronat este atunci când noi ne raportăm la lucrurile materiale ca și cum ar fi niște dumnezei și toată viața noastră s-ar reduce doar la dimensiunea aceasta. 

De aceea, este un bun prilej de a reflecta la ideea aceasta: cu cât ne legăm mai mult de cele materiale și le idolatrizăm, nu facem altceva decât să decidem să ne dezumanizam, să pierdem caracterul de persoană și noblețea. 

Cât de frumos este omul care împărtășește iubirea și cât de minunat este sufletul care știe să răspândească în jurul său lumină și să aneantizeze singurătatea și tristețea din sufletul cuiva. 

De multe ori, nu avem nevoie ca cineva sa ne ofere ceva material, ci să simțim că este lângă noi, că cineva își asumă statutul de persoană, că este atent la sufletul și nevoile noastre și umple întreaga noastră ființă cu ceea ce are el mai frumos adunat în sufletul său - iubire, înțelegere, lumină, căldură sufletească. 

De acestea avem nevoie cu toții, căci avem și noi forme de sărăcie, așa cum o avea Lazăr. Numele „Lazăr” înseamnă „Dumnezeu vine în ajutorul meu”. El, în sărăcia și precaritatea existenței lui, trăia mulțumit cu cele pe care le avea. Sigur, ca orice ființă biologică, tânjea după cele ale mâncării, ca să poată să își mențină viața, în contrast cu bogatul nemilostiv, cel care era nepăsător, într-o formă de nesimțire spirituală.

Domnul să ne dea putere, fiecăruia dintre noi, să fim cu adevărat oameni bogați la suflet și să răspândim cât mai multă lumină și căldură sufletească.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe teologul Casian Ilarion Ciobanu, pe seama Parohiei Bogdănești, Protopopiatul Bârlad.