„Lumea este biserică, având cerul ca hieration, iar podoaba pământului ca naos”[1]

„Faptul că se spune că pomul vieţii a rămas undeva de unde oamenii au fost scoşi, înseamnă că lumea a rămas în sine un pom potenţial al vieţii, a rămas potenţial transparentă, dar oamenii au căzut de la această cunoaştere a ei”[2]

„Omul nu se mântuieşte prin intermediul universului, ci universul este mântuit prin intermediul omului”[3]

„În raport cu aceste tendinţe, Divanul oferă numeroase elemente care-l clasează între operele de legătură dintre două epoci şi două lumi. În urzeala lui se împletesc tradiţia şi raţionalismul, gândirea răsăriteană şi cea occidentală”[4]

La vârsta de 25 de ani Dimitrie Cantemir (1673-1723) publica la Iaşi „prima carte originală de gândire etico-religioasă” şi care „a marcat un însemnat pas înainte pentru tânăra literatură de limba română”[5]: Divanul sau Gîlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul[6]. Despre această lucrare, scrisă doar în câteva luni (decembrie 1697 – iunie 1698), dascălul domnitorului moldovean, cărturarul grec ieromonahul Ieremias Kakavelas, „originar din Creta” şi şcolit „la marile şcoli ale Occidentului (Veneţia, Oxford, Leipzig, Viena)”[7], avea să menţioneze: „(...) cartea aceasta aflare minunată şi gînd, de-ciia şi didascalie cu totului tot pravoslavnică are, carea capul şi începătura credinţii noastre iaste; aşijderea despărţirea părţilor ei după pricini, foarte cum să cuvine; şi a voroavii înfrumuseţare, pre cît a moldovenescului niam limbă a cuprinde poate, cu ritoricesc meşterşug împodobită; adîncă şi bogată la dovedirile a Vechii şi ai noaăii Scripturi; cu istorii şi răspunsuri şi a celor de pre denafară înţelepţi îndestulită, înfrumuseţată; şi, ca un să dzic, cu didascalie tocmită, atîta cît mai mulţi cei ce de îngeriasca isteciune şi a minţii-ţi ascuţire n-au – pentru prea de minune lucru ce iaste – a măriei-tale osteninţă a fi, a o socoti, să vor îndoi”[8].

În esenţă, conţinutul acestei lucrări este gândit ca un dialog-dispută între Înţelept, care este exponentul trăirii unei vieţi în duhul valorilor Evangheliei lui Hristos, şi Lume, care este reprezentantul unei vieţi consumate în duhul hedonismului şi al materialismului. Controversa plină de savoare duhovnicească, densă ca armătură logică şi culturală, îşi găseşte rezolvarea în opţiunea pe care o propune însuşi autorul[9] acestei capodopere literare şi spirituale: înduhovnicirea lumii printr-o viaţă virtuoasă a omului, care trebuie să vadă „lumea dară ca o grădină, într-însa oamenii ca nişte flori”[10]: „Că de vreme ce această trecătoare lume iaste lumea chiverniselii[11] (că de nu să va chivernisi, cineva nu va precopsi) şi de va putea cineva cu întriagă înţelepciune şi cu bună socotială, în lume fiind, pe lume să chivernisească şi sufletul nebetejit şi neîntinat să-şi păzească, frumos şi minunat lucru ar fi, de vreme ce şi oamenilor, şi lui Dumnezeu ar fi plăcut”[12].

Această viziune despre lume, care trebuie transfigurată prin vieţuirea cea frumoasă în Hristos, „fiinţa virtuţii”[13], după expresia marelui teolog bizantin, Sfântul Maxim Mărturisitoru, nu este neapărat nicio „cale de mijloc între cele două concepţii”[14], nicio poziţie opusă conţinutului unei lucrări[15], Dioptra (Oglinda) monahului bizantin Filip Solitarul, care a constituit una dintre sursele principale pentru scrierea Divanului, nicio „o soluţie, desigur creştină, dar concesivă – şi aici se manifestă încă o dată laicismul autorului (...)”[16], cât mai ales exprimarea tradiţiei ortodoxe răsăritene, conform căreia „Dumnezeu a creat lumea pentru om şi a preconizat conducerea lumii spre scopul deplinei comuniuni cu El, în mod special prin dialogul cu omul. Numai omul poate fi şi poate deveni martorul slavei şi bunătăţii lui Dumnezeu arătată în lume; numai prin lume se poate bucura în mod conştient tot mai mult de iubirea lui Dumnezeu, devenind partenerul Lui. De aceea, lumea ca natură e creată pentru subiectele umane”[17].

Aşa cum precizează Dimitrie Cantemir, consemnând mărturia tatălui său, Constantin Cantemir, în serile lungi de iarnă, îi citea acestuia până la miezul nopţii „nişte istorii de-ale celor vechi şi uneori îmi tălmăceşte Sfânta Scriptură din graiul sclavon în cel al ţării sau îmi spune minunatele predici ale preafericitului Chrysostomul”[18]. Deci, nu este exclusă familiarizarea cu gândirea teologică patristică a Bisericii Ortodoxe. Mai mult, aşa cum avea să precizeze Lucian Blaga, „Cantemir nu acceptă dogmele fiindcă sunt dogme ale Bisericii din care face parte, ci fiindcă el personal ajunge să facă exeperienţa vizionară a «adevărului» în ele”[19].

Când omul ajunge să idolatrizeze lumea decăzută a păcatului, devine sclavul patimilor, comportându-se ca un tiran, nu ca un preot al creaţiei, al unei lumi restaurate în Hristos. De aceea, Dimitrie Cantemir îndeamnă aşa: „şi cu un cuvânt să-ţi dzic, pre mine stăpân – pre tine slugă, pre mine poruncitoriu – pre tine ascultătoriu a fi au poruncit, şi în voie lăsându-mă, precum mi-a fi voia, aşe să mă cu tine slujeăsc”[20]. Sensul cuvântului „stăpân”, rostit de către Înţelept, din această frază îşi capătă adevărata semnificaţie dacă este corelat cu verbul „a sluji”, atât de caracteristic slujirii preoţeşti. Noţiunea de „stăpân” este incompatibilă cu cea de „slujitor”. De aceea, versetul biblic din cartea Facerii, în care ni se spune: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul” (Facere 1, 28), nu are sensul de a stăpâni în mod discreţionar şi tiranic, ci de a fi ca un rege al creaţiei. Omul nu este nicidecum „stăpânul sau proprietarul”/ „administratorul” creaţiei sau al lumii, aşa cum este propovăduit acest lucru de „ecologia secularizată”[21], ci „preotul/împăratul creaţiei”: „Preotul este cel care în mod liber ia în mâinile sale lumea – el însuşi fiind parte organică a ei – pentru a o oferi lui Dumnezeu, şi care, în schimb, aduce binecuvântarea lui Dumnezeu celor pe care îi oferă lui Dumnezeu. Prin acest act, creaţia este adusă în comuniune cu Însuşi Dumnezeu. Aceasta este esenţa preoţiei şi doar fiinţa umană poate face aceasta şi, anume, să unească lumea în mâinile sale, pentru a o oferi înapoi lui Dumnezeu, astfel încât să poată fi unită cu Dumnezeu şi prin aceasta să fie mântuită şi desăvârşită”[22].

Lumea despre care vorbeşte Dimtrie Cantemir în Divan este lumea păcatului şi a dezmăţului, a ideologiilor care transformă omul într-o fiinţă pur biologică, căreia îi este amputată dimensiunea spirituală. Este lumea despre care Părintele Stăniloae precizează, într-un fel confirmând şi adâncind, teologic vorbind, gândul domnitorului cărturar moldav: „Se poate spune că tocmai cei ce se lipesc exclusiv de suprafaţa creaţiei pierd viziunea adâncimii ei în Dumnezeu, pierd lumea ca pom al vieţii, ca un potir care ne poate îmbia la viaţa dumnezeiască fără de moarte, şi sunt în afara lumii ca «grădina» prin care umblă Dumnezeu, persistând într-o lume care, alături de grâu, rodeşte «spini şi pălămidă», într-o lume a sudorilor, a plăcerilor amestecate cu dureri”[23].

Nu am greşi foarte mult, dacă am spune că lumea descrisă de Dimitrie Cantemir în Divanul sau Gîlceava Înţeleptului cu lumea este „o societate postvirtute”[24], aşa cum este cea în care trăim noi.

Soluţia nu este evadarea din această lume sau enclavizarea în grupuri „comunitare inventive, care să ne ajute să ne păstrăm credinţa şi valorile într-o lume tot mai ostilă acestor valori”[25], ci transfigurarea ei.

„Opţiunea Benedict”, susţinută de către gânditorul american ortodox Rod Dreher, este cea care, plecând de la exemplul Sfântului Benedict de Nursia (secolul V-VI), tânărul creştin dezgustat de atmosfera imorală şi apostată de la valorile perene ale Evangheliei din cetatea Romei, propune retragerea în comunităţi de credinţă pentru a putea face faţă asaltului secularist al ideologiilor progesiste. Aşa cum Sfântul Benedict s-a retras în „pustie” dintr-o lume indecentă şi ostilă lui Hristos, pentru a putea trăi cât mai autentic exigenţele spirituale ale Evangheliei, la fel ar trebuie să procedeze şi creştinii vremurilor noastre, adică să formeze comunităţi de credinţă, „polisuri paralele”[26] cu societatea postcreştină, în care trăim,  sau „sate creştine”[27], care împărtăşesc aceleaşi valori şi aceeaşi credinţă în Iisus Hristos. Deficitul acestei variante de evadare din faţa tăvălugului războiului cultural progresist, la care asistăm, este sugerată chiar de artizanul „opţiunii Benedict”, Rod Dreher, care compară dizidenţa creştinilor faţă de ideologiile totalitare ale progresismului şi ale multiculturalismului unei societăţi afectată de plaga corectitudinii politice cu „politica antipolitică”[28] a dizidenţilor cehi ai lui Vaclav Havel.  Fragilitatea unei asemenea „opţiuni” a fost, consider, în mod clar devoalată de către profesorul Ioan Alexandru Tofan de la Facultatea de Filosofie din Iaşi: „Logica lumii, ideologică în adâncul ei, se păstrează în cartea lui Dreher: creştinul se defineşte plecând tocmai de la cei care îl alungă din cetate: este un anti-anticreştin, ajungând să se bucure tocmai de exilul în care se află. Strategia autorului doar mută comunitatea creştină în afara zidurilor, păstrându-i aparenţa unei lumi alternative, cu idealuri educaţionale proprii şi «postiri digitale». (...) Soluţia propusă nu produce decât o repliere, o ieşire din lume doar în scopul constituirii unei alte lumi, renunţând doar la temeliile politice clasice”[29].

De aceea, opţiunea Cantemir mi se pare mult mai plauzibilă şi mai în acord cu tradiţia patristică a Bisericii Ortodoxe. Lumea şi omul, descotorosindu-se de păcat, care dezbină şi dezumanizează, va fi martora revelaţiei adevărului că „este dar al lui Dumnezeu”[30] şi cu „crucea” dragostei Acestuia „pusă peste acest dar[31]”, pentru a sesiza că este „o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către om, într-o înaintare continuă”[32]. Impregnarea lumii şi a omului de binele virtuţilor, aşa cum sugerează opţiunea Cantemir: „În toate dzile, nevoinţa în calea bunătăţii a întra pune şi pururea mai înainte de a adaoge şi cu bunătatea a te adaoge sileşte. De astădzi ales şi bun eşti, mâine mai bun şi mai ales a fi te nevoieşte”[33], este conformă cu motivul pentru care a creat Dumnezeu lumea, şi anume bunătatea[34] sau „binele”, care „constă în a iubi pe altul ca pe tine însuţi”[35].

Concluzia cea mai adecvată pentru profunzimea şi actualitatea opţiunii Cantemir o constituie cuvintele lui Horia Bernea: „lumea e bună prin scop, frumoasă prin facere, complexă prin vieţuire şi spirituală prin materialitate”[36].