În cuvântul de învăţătură rostit, Ierarhul Huşilor, pornind de la relatarea Sfântului Evanghelist Luca despre momentul în care Hristos i-a trimis pe Apostoli la propovăduire, a explicat cuvintele Domnului consemnate în capitolul 10, versetul 20: „Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri”:

„În pericopa evanghelică ni se vorbeşte despre autoritatea pe care Hristos a dat-o ucenicilor Săi şi prin ei, ne-a dat-o şi nouă, celor ce suntem slujitorii Lui.

Hristos îi încredinţează că vor primi puterea de a călca peste şerpi şi peste scorpii.

De ce foloseşte Mântuitorul această imagine, a şerpilor şi a scorpiilor, când vorbeşte de autoritate, de putere?

Din punct de vedere biblic, spiritual, şarpele este simbolul blestemului, al tentaţiei, iar scorpiile sunt simbolul răutăţii, al vicleniei, a tot ceea ce este negativ.

Hristos le-a dat apostolilor această putere, însă, în acelaşi timp, le spune să nu se bucure că au autoritate duhovnicească asupra duhurilor răutăţii.

Aşa ar trebui să fim noi, slujitorii Domnului, să avem această autoritate care să izvorască din harul pe care ni-l dă nouă Dumnezeu.

Din păcate, nu ştiu câţi dintre noi avem această capacitate şi tărie de caracter să afirmăm că avem putere asupra duhurilor necurate! Noi nu reuşim să le stăpânim în viaţa noastră privată. Cât război este în sufletul nostru cu fiecare patimă despre care ştim că s-a instalat în noi şi pe care o cultivăm cu atâta generozitate”!

Părintele Episcop Ignatie a arătat că logica divină diferă esenţial de cea omenească şi că în ochii lui Dumnezeu valorează cel mai mult apropierea de El:

„Hristos schimbă optica noastră! Noi credem că a birui un duh rău este echivalent cu a face o minune.

El ne spune să nu ne bucurăm de lucrurile acestea pentru că sunt normale, pentru că am primit această putere şi cu ea ne opunem răului care vine cu impetuozitate în viaţa noastră.

Hristos ne spune să ne bucurăm de altceva: că numele noastre sunt scrise în ceruri.

Numele noastre sunt întotdeauna în memoria lui Dumnezeu.

Acest text îşi capătă sensul şi limpezimea dacă îl corelăm cu un text din Apocalipsă, capitolul 13, versetul 8, în care ni se spune că «numele celor credincioşi sunt scrise în Cartea Vieţii Mielului înjunghiat, de la întemeierea lumii».

Pentru noi, reala bucurie nu ar trebui să fie setea neostoită după miracol, ci să fim în gândul lui Dumnezeu.

Cât de greu este să ajungem la o asemenea trăire profundă, să ne bucurăm că Dumnezeu ne are în mintea Lui, că Domnul ne pomeneşte, aşa cum suntem noi, cu deficienţele noastre”!

Totodată, Preasfinţia Sa a insistat asupra faptului că cei care aleargă după miracole în relaţia cu Dumnezeu îşi dezvăluie, prin aceasta, puţina credinţă:

„Noi am mutat accentul pe minune, pe miracol. Miracolele sunt pentru cei necredincioşi. Ei au nevoie de un semn exterior care să îi urnească din inerţia lor, să îi mişte din convingerile lor de monolit.

Adevărata minune este slujirea Liturghiei, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

În felul acesta să intrăm în gândul lui Dumnezeu, prin viaţa noastră, prin strădania noastră, prin tot ceea ce facem, pentru a ne îndumnezei, iar nu pentru a deveni mai buni.

Buni pot să fie foarte mulţi care nu au nicio legătură cu Hristos. Întâlnim oameni eleganţi, cu bună cuviinţă, care au capacitatea să nu te contrazică dacă intri într-un conflict de idei, au capacitatea, din respect să îşi pună o limită”.

În final, Părintele Episcop Ignatie a afirmat că scopul vieţii creştine este îndumnezeirea şi că adevărata bucurie constă în conştiinţa faptului că suntem în atenţia lui Dumnezeu:

„Hristos nu a venit în lumea aceasta ca să ne facă mai buni, mai morali, mai manieraţi. El a venit să ne transmită un alt mod de viaţă decât al lumii de astăzi.

Acest mod de viaţă îl găsim plenar în Evanghelie, în Liturghie.

Noi alergăm după minuni, după miracol. Dumnezeu ne spune foarte explicit că putem să biruim puterea celui rău, putem să îi vindecăm pe ceilalţi, dar nu aceasta este adevărata bucurie”.

Adevărata bucurie este să simţi că eşti în gândul lui Dumnezeu.

Este ceea ce noi facem ori de câte ori îi pomenim pe cei adormiţi. Încheiem slujbele de înmormântare sau de pomenire prin cuvintele «veşnică odihnă fă Doamne...».

Adică pomenirea acelui nume să fie veşnică în mintea lui Dumnezeu. Noi suntem trecători, nu putem pomeni veşnic un om, capitulăm în faţa morţii”.