După citirea pericopei evanghlice, cuvântul de învățătură a fost rostit de Ierarhul Hușilor. Preasfinția Sa a vorbit despre sursa autentică a fericirii:

«Cine se va sui în muntele Domnului Şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său. Acesta va lua binecuvântare de la Domnul şi milostenie de la Dumnezeu, Mântuitorul său» (Ps. 23, 3-5)

În Biserica noastră este statornicit ca la slujbele sfinților cuvioși să fie citit un pasaj din Predica de pe munte a Domnului Hristos. Acest pasaj ne vorbește despre ceea ce înseamnă, în mod autentic, să fim fericiți.

Unul dintre pasajele cele mai ignorate de noi este tocmai cel în care Hristos ne învață ce înseamnă să fim fericiți. Sfântul Ioan Iacob a împlinit aievea fiecare din aceste fericiri și a ajuns bineplăcut lui Dumnezeu.

Din păcate, noi suntem captivi unei mentalități extrem de eronate în ceea ce privește fericirea. Noi avem tendința de a o plasa în timp și spațiu.

De fapt, a fi fericiți nu ține nici de timp, nici de loc, ci de veșnicie, așa cum reiese, cu maximă pregnanță din pasajul evanghelic.

Noi credem că a fi fericiți înseamnă a poseda bunuri materiale, a avea un anumit confort, fără a trăi stressul pentru viața de zi cu zi. Credem că a fi fericiți înseamnă a fi înconjurați de oameni care ne iubesc și ne apreciază, pe care să ne putem bizui în momentele de mâhnire și cataclism sufletesc. Conform mentalității noastre, a fi fericiți înseamnă să ne bucurăm de ceea ce este în jur, să contemplăm un peisaj superb, să evadăm din aglomerația urbană, într-un loc de liniște.

Desigur, toate acestea contribuie la o stare de fericire, însă nu în acestea ar trebui să ne bizuim că o găsim. Fiecare dintre noi am avut experiențe extrem de dezamăgitoare, fie am pierdut bunuri, fie oameni în care ne-am pus încrederea ne-au dezamăgit profund, fie cele ce țin de lumea aceasta nu ne mai dau bucuria necesară, oricât am evita rumoarea și aglomerația din jur.

Părinții cuvioși ne învață că găsim liniștea și fericirea atunci când Dumnezeu se află în inima omului. Suntem în Postul Adormirii Maicii Domnului. Ea însăși dă mărturie, imediat ce a primit vestea că Îl va zămisli pe Dumnezeu Fiul, ca Om, că o vor ferici toate neamurile. Acest lucru implică și faptul că Maica Domnului era fericită că îl va primi pe Dumnezeu-Fiul, zămislindu-L, ca Om, în pântecele său. Aceasta este adevărata fericire, să Îl avem pe Dumnezeu în inima noastră.

Vom ajunge la conștiința că toate cele materiale sunt efemere și că rămânem doar cu ceea ce este în noi, cu ceea ce este veșnic – prezența harului lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Iacob a trăit aceste Fericiri, care L-au adus pe Domnul în inima lui, în pofida faptului că a avut o viață cu foarte multe greutăți.

Dacă am avea exercițiul să ne verificăm sufletul, să ne facem o „revizie tehnică” sufletească,  și am citi Fericirile, întrebându-ne cât din ele împlinim în viață, vom ajunge la o concluzie care nu ne va mulțumi.

Părintele Episcop Ignatie a descris modul eronat în care percepem, de cele mai multe ori, fericirea, împlinirea în viață:

Ne dorim liniște, ne dorim starea de plinătate sufletească, dar nu ne propunem la modul responsabil și radical să ne asumăm în viața noastră Fericirile. Mai degrabă ne regăsim în „Fericirile” așa cum le gândește omul modern.

Un gânditor din perioada interbelică, Mircea Vulcănescu, descrie foarte fidel modul cum înțelege omul modern fericirile, evident într-o variantă răsturnată:

«Tabla valorilor morale ale omului modern, care a pierdut viziunea altei vieți, căreia-i era menit, e însa răsturnarea totală a făgăduielii de bucurie-n suferință și de răsplată în Slavă, pe care Predica de pe munte le aducea acum două mii de ani: sărăciei, blândeții, inimii curate, duhului împăciuitor, milostivirii, setii de dreptate și prigoanei suferite pentru ea.

Fericiți cei îndestulați, că a acelora este împărăția acestei lumi și alta nu este.

Fericiți cei tari, că aceia vor stăpâni pământul.

Fericiți cei cumpliți și neîndurători, că aceia nu se vor teme de nimeni.

Fericiți cei râd și se bucură, că aceia de nimic nu au nevoie.

Fericiți cei îndrăzneți, că aceia vor avea parte de praznic.

Fericiți semănătorii de vânt, că aceia se vor chema fiii furtunii.

Fericiți cei iscusiți, că aceia vor afla taina multor lucruri.

Fericiți veți fi, când vă vor slăvi și vă vor tămâia, mințind pentru voi, căci v-ați aflat plata acum, pe pământ, și mâine de voi cine o să-și mai aducă aminte?».

Așa arată Fericirile, în gândirea omului modern, în gândirea societății căreia-i suntem parte – ori de câte ori diagnosticăm metehnele ei, nu ne plasăm deasupra aceasteia, ci îi suntem parte, dar suntem chemați să transfigurăm gândirea, mentalitatea lumii.

Câți dintre noi înțelegem că a fi sărac cu duhul (în limba greacă, termenul folosit pentru sărac semnifică pe cel care are și un handicap fizic, încât este nevoit să trăiască din cerșit) înseamnă o stare în care noi să simțim, până în adâncul cel mai profund al ființei noastre, că trebuie să fim „cerșetori” ai milei și harului lui Dumnezeu?

Câți dintre noi credem, într-o lume agresivă, că prin blândețe ne manifestăm cu adevărat autoritatea? Oamenii care au o așezare lăuntrică sunt foarte atractivi.

Sfântul Ioan Scărarul ne învață că blândețea înseamnă a rămâne nemișcat și când ești ocărât, persiflat și disprețuit, dar și atunci când ești lăudat și apreciat.

Unii se scuză, dând vina pe structura lor sufletească, spunând că sunt mai iuți din fire. Însă blândețea nu e o stare de „blegeală”.

Blândețea înseamnă păstrarea seninătății apelor sufletului, indiferent de ce viforniță s-ar năpusti.

Câți dintre noi ne-am propus să fim o sursă de pace, de odihnă pentru cei din jur? Din păcate, am devenit colportori de bârfe și de răutăți; cum auzim de cineva ceva negativ împărtășim celor din jur, distribuind ceea ce este negativ, inflamând și mai mult lucrurile.

Puțini sunt cei care își propun ca prin ceea ce fac, prin așezarea lor lăuntrică să fie oameni de multă pace, cu adevărat niște „pompieri duhovnicești” care să stingă flăcările urii și ale răutății.

Este greu să înțelegem cum putem să fim fericiți, de pildă, când plângem? Plânsul pocăinței este cel care aduce fericire în suflet, pentru că îl repară.

Domnul să ne dea gândul cel bun și să ne așeze, la finalul unei zile, în fața Fericirilor.

Știința confirmă ceea ce găsim, de atâta timp, în Filocalie, anume că mintea omului poate fi schimbată. Sinapsele neuronale pot fi refăcute. Dacă mintea noastră a fost obișnuită cu păcatul, cu adicțiile, prin nevoință, statornicie și multă rugăciune, poate fi schimbată. Să fim o „fabrică” de gânduri bune.

La final, potrivit doxologia.ro, Înaltpreasfințitul Teofan a rostit un cuvânt de învățătură în cadrul căruia a prezentat câteva căi prin care fiecare om Îl poate găsi pe Dumnezeu: 

Se cuvine să căutăm a-L descoperi și noi, căutând în viața noastră spații de timp și de loc, de libertate lăuntrică în liniște. Cu cât mai mare este zgomotul lumii în care trăim, cu atât mai necesară este căutarea noastră cu nesaț, cu dor, cu dorire multă a clipelor și a locurilor de liniște. Cum încercăm și în aceste zile, plecând din casele noastre, din localitățile noastre, am venit aici pentru a-L descoperi pe Dumnezeu în sihăstria Mănăstirii Neamț. Ce vom face mâine? Vom încerca a urca pe muntele Ceahlău, ca în liniștea desăvârșită a muntelui celui sfânt, plasându-ne și noi precum Sfinții Apostoli Petru, Iacob și Ioan și Sfinții Proroci Moise și Ilie, dar și precum Sfinții Ioan și Teodora de la Sihla, plasându-ne și noi pentru un moment în singurătate, nădăjduim că Domnul Dumnezeu ni se va descoperi și nouă în inima noastră pentru a ne umple sufletul de Dumnezeu. Și apoi, coborând din nou în viața de familie, de societate, avându-L pe Dumnezeu în noi, să putem duce mai ușor greutatea zgomotului lumii și, mai ales, zgomotul din propria noastră ființă.

sursa foto: doxologia.ro