Explicând Pilda Samarineanului milostiv, Ierarhul Hușilor a arătat că Domnul Hristos ne vorbește despre nefericire și dragoste:

„Întotdeauna, când auzim această parabolă, îmi vin în minte cuvintele rostite de cineva: „a văzut Dumnezeu că este nefericire, și văzând că este nefericire, a făcut iubirea”.

Parabola samarineanului milostiv ne vorbește despre nefericire și despre dragoste.

Ni se spune că cel căzut între tâlhari era un om oarecare. Cu alte cuvinte, un om fără biografie, fără identitate, fără casă, fără adăpost.

Era omul care avea cea mai mare nevoie de dragoste, de atenție din partea celor care au trecut indiferenți pe lângă el.

Ni se spune că omul acesta a fost atacat de tâlhari. I s-au luat hainele, rămânând gol și aproape mort.

Din întâmplare, pe calea aceasta trecea și preotul Legii Vechiului Testament, cel care se ocupa de jertfele de la templu, primea jertfele oamenilor și le ducea în fața lui Dumnezeu.

Preotul a trecut pe lângă acest om fără biografie, fără identitate, fără casă, sărac. Probabil că l-a văzut și a trecut de cealaltă parte a drumului, fără să se lase sensibilizat de faptul că cineva avea o anumită nevoie să i se acorde ajutor.

Preotul, probabil, venea de la templu și mergea, din întâmplare, pe calea aceasta. Prin urmare, nu avea niciun obstacol, probabil nici nu se grăbea, și nici nu se gândea că dacă se va atinge de cineva aproape mort, se va murdări din punct de vedere spiritual. Nimic din toate acestea.

A dat dovadă de o crasă indiferență, ignorându-l pe cel care avea o mare nevoie.

Mai apoi a trecut și un levit – leviții erau cei care se ocupau la templu de buna desfășurare a slujbelor, se ocupau cu cântarea cultică.

La fel a procedat și el, deși venea de la templu, cobora de la Ierusalim înspre Ierihon, grăbit, poate, și el și total neatent față de omul care avea nevoie de îngrijiri medicale.

Viața acelui om depindea de fărâma de atenție a cuiva care trecea pe lângă el”.

Părintele Episcop Ignatie a descris atitudinea samarineanului față de cel aflat în situație critică, insistând asupra detaliilor care arată atenția sa sinceră și grija reală față de semenul său:

„În final, trece un samarinean, un personaj dintr-un neam care nu era nici păgân, dar nici nu făcea parte din poporul ales. Evreii îi ocoleau pe samarineni și îi considerau impuri, pentru că au părăsit templul din Ierusalim și și-au făcut un templu pe muntele Garizim.

Samarineanul, care era atât de departe din punct de vedere cultural, etnic și mentalitar față de cel care era căzut pe marginea drumului, se gândește să se oprească și să-i acorde primul ajutor.

A luat, probabil, din mâncarea pe care o avea, untdelemn și vin, și le-a turnat pe rănile aceluia. Vinul și untdelemnul aveau calități terapeutice. Vinul era dezinfectant, iar uleiul de măsline era pus pe rănile unui om ca modalitate de închidere a acestora.

Samarineanul, care nu era nici măcar din același neam, găsește de cuviință să se oprească și să zăbovească asupra acestui om care avea mare nevoie.

Mai mult decât atât, el se milostivește nu într-o manieră grăbită, urgentă, ca și cum ar vrea să scape de omul care era la marginea drumului.

Îl pune pe asinul său și îl duce la o casă de oaspeți, unde are grijă de acest om, care era pe buza prăpastiei vieții sale.

La plecare îi dă gazdei doi dinari. Cu un dinar se puteau cumpăra aproximativ zece pâini. Cu alte cuvinte, acesta lasă doi dinari, suficienți pentru a-l putea găzdui și îi spune proprietarului că dacă va cheltui ceva suplimentar, atunci când se va întoarce, îi va plăti”.

Preasfinția Sa a motivat că aproapele nostru nu este cel din cercul nostru de cunoscuți sau din proximitatea noastră:

„Învățăm faptul că este atât de important să ne dăm seama că aproapele nu este niciodată cel care face parte din universul iubirii noastre.

Nu este nici prietenul, nici cei care fac parte din familia noastră.

Aproapele nostru este departele nostru. Cel cu care nu simțim că am avea vreo afinitate. Mai mult decât atât, poate și disprețuim acea persoană și o desconsiderăm, nu o băgăm în seamă și avem prejudecăți față de ea.

Evanghelia ne spune că aproapele nostru este cel pe care îl considerăm a fi cel mai departe de noi din punct de vedere spiritual, din punct de vedere al simțirii inimii noastre. Acela este aproapele nostru!

Cât de greu este să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, așa cum ne cere Hristos!

Ne este mult mai ușor să manifestăm dragoste, sensibilitate și disponibilitate față de cineva pe care îl iubim și care ne este foarte simpatic.

Dar să-l iubești, să manifești sensibilitate, deschidere a sufletului, disponibilitate a inimii față de cineva care îți este foarte antipatic, care te disprețuiește, te jignește și să îl iubești și să îl transformi din departele tău, în aproapele inimii tale? Este foarte greu!

Acesta este mesajul central al parabolei, care este foarte frumoasă și foarte actuală”.

De asemenea Ierarhul Hușilor a arătat că în ciuda înmulțirii mijloacelor de comunicare, distanța dintre sufletele oamenilor nu s-a micșorat:

„Într-o lume în care, în ciuda faptului că noi comunicăm atât de rapid și dispunem de tehnică nu am reușit să ne apropiem sufletele unul de celălalt. Nu am reușit să suspendăm diferențele, prejudecățile și tot ceea ce poate constitui un zid, un obstacol între noi și semenul nostru.

Din păcate, formalismul, ipocrizia și neatenția față de semenul nostru sunt cele care îngenunchează demnitatea umană.

Cei doi care au trecut pe alături, cu o seninătate aproape inexplicabilă pentru noi, erau formaliști.

Veneau de la biserică, dar nu învățau nimic din ceea ce înseamnă să îți iubești aproapele, să ai grijă de cel care are cea mai mare nevoie de atenția ta concretă. Erau formaliști, ipocriți și farisei.

Câtă nevoie avem de dragoste, în lumea de astăzi! Omul de astăzi este însetat după dragoste”.

Unul din actele de milostenie cel mai necesar este să îl primești pe celălalt în sufletul tău, să îți pese de el:

„Toți tânjim după dragoste, indiferent de poziția socială, indiferent de cât de inteligenți am fi, toți avem nevoie de dragoste.

Din păcate, noi nu reușim să dăruim dragoste nici măcar celor care ne sunt foarte apropiați, darămite celor pe care îi considerăm mult mai departe din punct de vedere spiritual.

Cât de mult contează un gest, o atitudine de atenție față de cineva care este singur, părăsit, și care nu este iubit!

Nici nu ne putem închipui cât de mult cântărește o asemenea atitudine față de un om. Noi, și când manifestăm gesturi de dragoste, le facem în grabă.

Fiecare, când întâlnim un om amărât, îi oferim un ban, dar nu stăm de vorbă cu el. Nu îl întrebăm, nu dialogăm cu sufletul lui, să ne dăm seama ce este determinant în viața lui.

Credem că, oferind un ban, am rezolvat, la nivelul conștiinței noastre, problematica milosteniei.

A fi un om bun, un om milostiv înseamnă să dăruiești cu inima ta.

Să dăruiești cu aceeași ușurință, parte din inima ta, din căldura ta sufletească, de care, poate, are mult mai multă nevoie decât de un ajutor de ordin material.

Să citești nevoile celui de lângă tine!  Dragostea și mila, pe care trebuie să le manifestăm față de semenul nostru, sunt fără de frontiere”.