În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa a descris starea lăuntrică pe care o aveau ucenicii Luca şi Cleopa şi din ce motiv nu L-au recunoscut pe Hristos:

„Pasajul evanghelic ne vorbeşte despre însoţirea celor doi ucenici, Luca şi Cleopa de către Hristos, pe Care ei L-au perceput ca fiind un «Străin».

L-au perceput ca pe unul care nu are nicio legătură şi nu este la curent cu cele întâmplate în Ierusalim.

Din dialogul lor cu Domnul Hristos reiese, cu suficientă pregnanţă, faptul că drama Vinerii celei Mari era mult mai puternică în sufletele lor decât nădejdea că ei se vor întâlni cu Hristos Cel înviat.

În drumul acesta, de la Ierusalim la Emaus, s-a consumat una din cele mai minunate călătorii pe care a putut-o consemna vreodată istoria umanităţii.

A fost o călătorie în care cei doi ucenici au constatat că inima lor ardea, era învăpăiată de tot ceea ce Hristos le grăia.

Şi noi avem propriile noastre drame şi tragedii pe care le purtăm în sufletul nostru. Le frământăm în mintea noastră şi credem că aceste încercări sunt fără de sfârşit, ne pun în situaţii limită, din care nu putem ieşi.

Întotdeauna, atunci când omul experimentează iadul suferinţei, Dumnezeu este Cel care se apropie discret de el şi îl însoţeşte.

Din păcate, de cele mai multe ori, Îl simţim pe Dumnezeu ca pe un «Străin». Nu ştim Cine este, nu pricepem cum ne vorbeşte şi cum ni se adresează inimii noastre.

Rămânem în etapa aceasta în care Dumnezeu este aproape de noi, este chiar în noi, dar noi nu avem aceste simţuri duhovniceşti de a ne bucura de prezenţa Sa”.

Părintele Episcop Ignatie a subliniat realitatea că Dumnezeu este alături de om în suferinţele lui, chiar dacă acesta, acaparat de ele, nu Îl sesizează:

„Viaţa noastră, ca oameni călători, este aidoma primei părţi a călătoriei pe care Luca şi Cleopa au făcut-o cu Hristos.

Noi nu mai ajungem la bucuria a ceea ce au experimentat aceşti doi ucenici minunaţi, care au fost sinceri. Pe cale, ei parcă se spovedeau lui Dumnezeu, fără să ştie că El este lângă ei.

Cei doi ucenici I-au reproşat lui Iisus, «Străinul», care i-a acompaniat pe tot parcursul distanţei dintre Ierusalim si Emaus, că El este străin în Ierusalim şi că nu ştie ce s-a întâmplat, în aceste zile, în el.

Aşa ne comportăm noi faţă de Dumnezeu, în suferinţele, în tragediile şi conflictele noastre interioare. Îl tragem la răspundere când El, de fapt, este foarte aproape de noi.

Realmente, Dumnezeu este întotdeauna în interiorul suferinţei pe care noi o îndurăm şi pe care nu reuşim să ne-o asumăm la modul plenar. Nu este o autoamăgire, ca să ne dăm speranţe.

Dumnezeu, şi de-L simţim şi de nu-L simţim, este întotdeauna în suferinţa omului.

El este prezent în spaimele şi în neliniştile omului, aşa cum a fost prezent şi i-a însoţit pe cei doi ucenici care erau foarte trişti.

În drumul lor, de la Ierusalim la Emaus, privirile celor doi ucenici se amestecau cu pulberea pământului, aşa cum era şi inima şi viaţa lor.

Erau dezamăgiţi că Cel în care îşi puseseră cea mai mare nădejde, se pare că i-a înşelat.

Însă, după ce au ajuns la Emaus, cînd s-au aşezat la masă – la cea mai frumoasă cină euharistică, Hristos, când a frânt pâinea, S-a făcut nevăzut. Atunci au cunoscut că «Străinul» a fost Hristos.

Atunci când Dumnezeu se face nevăzut, devine şi mai văzut, mai cunoscut în inimile noastre.

Oare de ce ucenicii nu au avut curajul să se exteriorizeze, să-L întrebe, pe lângă toate celelalte lucruri, Cine este, de inima lor arde cu aşa multă putere?

Pentru că ei nu aveau încă puterea de a mărturisi frumuseţea din inimile lor. Erau prea copleşiţi de durere, de drama Vinerii celei Mari, încât să aibă această capacitate de a vorbi de ceea ce se întâmpla frumos în inimile lor”.

La final, Ierarhul Huşilor, insistând asupra realităţii prezenţei lui Dumnezeu alături de cei în suferinţă, a îndemnat la o cercetare mai atentă a propriei vieţi lăuntrice:

„Atunci când suntem cei mai trişti, dezamăgiţi şi lipsiţi de speranţă, Dumnezeu este «Străinul» care ni se alătură.

De noi depinde câtă capacitate avem ca să Îi simţim prezenţa în viaţa noastră.

Este foarte greu, dacă nu avem sinceritate faţă de Dumnezeu. Dacă nu avem o viaţă lăuntrică profundă, aşa cum au avut-o cei doi ucenici.

Dacă ei nu ar fi avut o viaţă lăuntrică profundă, cuvântul lui Dumnezeu nu ar fi putut pătrunde până în adâncul inimilor lor. S-ar fi oprit undeva la crusta păcatului.

Avem nevoie de foarte multă interiorizare, de răsucire înspre noi înşine, ca să Îl simţim pe Domnul că vine adânc în inima noastră şi ne aprinde inimile.

Să ne aprindă Domnul inimile fiecăruia cu focul Învierii Sale”!